THE NAME OF THE ROSE

Update

2010-12-12T14:29:00.004+02:00

Pe scurt, din minunile anului care s-a scurs.

Unu, avem o surioară nouă, pe nume Marta. Are 3 luni, e liniştită şi înţelegătoare, cam aşa cum îmi închipuiam că trebuie să fie cineva cu un astfel de nume. Nu ştiu ce părere îşi face despre lumea în care a aterizat, că mai tot timpul aude buşituri, ţipete, vorbe încălecate şi, în general, un balamuc cu care noi ne-am obişnuit şi pe care nu-l pot reduce sonor oricît de mult m-aş strădui.

Doi, după ce am suspendat vreme îndelungată terapia Mariei, o reluăm cu forţe noi, chiar nu se mai putea, bunele deprinderi se pierd în cazul ei foarte uşor. Mai ales că în ultimul an a avut parte de o mamă însărcinată, obosită şi fără chef de viaţă, de un Cosma agitat că nu-l mai pot duce în braţe şi nici scoate afară şi de prietenele-terapeute dispărute brusc şi definitiv.

Trei, mi se pare că viaţa cu mulţi copii este ceva ce aduce cu urcatul pe munte: curg apele de pe tine, îţi vine să o iei înapoi de nervi că te-ai apucat să faci traseul ăsta tâmpit, dar când ajungi la sfârşit ai o satisfacţie grozavă, deşi mai ai puţin şi-ţi dai duhul. Încet-încet inima nu mai bate ca apucata, îţi recapeţi suflul şi poate scoţi şi aparatul de fotografiat din geantă :) Cam aşa sunt eu la sfârşitul fiecărei zile, când în sfârşit îi văd adormiţi pe toţi, unii mai strâmb, alţii mai relaxat.

P.S. Postul ăsta l-am scris într-un moment mult-aşteptat de somn al celor 4. Într-o juma' de oră ei se trezesc, eu bag aparatul la loc în geantă şi îmi pun bocancii :)

Din ciclul "c-aşa vreau eu"!

2010-11-19T09:46:00.003+02:00

Prima zi de şcoală pentru Maria (cu întârziere de două luni, dar din motive obiective). Un dom' profesor uşor neras, cu un ochi azvârlit mai într-o parte.
- Ce are?
- Retard sever şi epilepsie.
- Face crize grand mal sau petit mal?
- Grand mal.
- Cum face? Se tăvăleşte pe jos, dă din mâini şi din picioare?
- (îmi reţin o grimasă de stupoare) Face crize doar în somn. (Nu era cazul să-mi reţin grimasa, era doar începutul).
- Bine, lăsaţi-o aici.
- NU o las, are însoţitor.
- Nu mă interesează, să stea pe hol. Mă descurc cu ea.
- Da, înţeleg, dar e nevoie de o tranziţie... Măcar până înţelegeţi ce spune.
- Eu înţeleg tot, le cunosc limbajul.
- Atunci să vă spun câteva activităţi preferate ale ei.
- Nu mă interesează, poate sunt contraindicate (?!). O să văd eu ce ştie şi ce nu ştie.
Maria deja se învârtea în cerc, am încercat să-i atrag atenţia asupra acestei autostimulări, ca indicaţie indirectă că dacă face aşa, înseamnă că se plictiseşte şi ar trebui să schimbe activitatea.
- Ştiţi, se învârteşte în cerc dacă nu are o ocupaţie sau se plictiseşte.
- Foarte bine că se învârteşte.
- (Din ce în ce mai alarmată) Păi, nu e bine deloc!
- Lasă, că o pun să se învârtească şi în sens contrar, să nu ameţească.

Ştiu, suntem o ţară de doi lei, dar reuşesc să mă uimesc de fiecare dată când mai descopăr un motiv în plus. Până una-alta, nesimţirea acestui dom' profesor m-a făcut să clămpănesc din nou nervoasă pe tastatura blogului.

Cărţi de terapie pentru copilul tău special

2010-08-03T17:52:00.005+03:00

Am promis că pun punct şi virgulă la blog. A fost mai mult un punct, dar iată că s-a ivit un prilej de a lua o pauză de la pauză :)

În ultimul an m-am străduit să dau drumul unei edituri care să se ocupe doar de publicarea celor mai importante cărţi de terapie pentru copiii cu întârzieri de dezvoltare. Cărţile pe care părinţii le caută disperaţi, le găsesc greu, doar comandate din străinătate, sau care circulă în traduceri vai de capul lor pe internet sau xeroxuri date din om în om.

Pe scurt: am înfiinţat Editura Frontiera.

Prima carte care a apărut este "Ghid de terapie ABA", partea I (dedicată strategiilor de modificare comportamentale). Cartea este traducerea primei părţi din "A Work in Progress" de Ron Leaf şi John McEachin.

Ghidul poate fi comandat online, de pe site-ul editurii.

M-aş bucura să ştiu că vă este de folos.

Punct şi virgulă

2009-09-16T15:09:00.004+03:00

Cred că am să pun punct şi virgulă la blog. Nu punct, că nu sunt sigură că vreau să-l închei, dar aşa, o pauză semnificativă.

Motivaţia pentru care am început să scriu aici s-a cam evaporat. Terapia Mariei a căzut undeva în fundal. Echipa de terapeuţi mi s-a dezintegrat, am rămas doar cu Diana cea inventivă. Timpul mi se scurge printre degete şi nu mai am energia şi nici priceperea de a coordona terapia. Am obosit, iar Maria se complică tot mai mult comportamental pe măsură ce creşte.

Un blog de familie, spre care derapasem în ultima vreme, mă plictiseşte să mai ţin, şi nici nu îmi place să vorbesc oricui de pe net despre noi.

Idei glorioase nu am.

Aşa că un punct şi o virgulă sunt un gest decent pentru momentul de faţă.

Cu bine :)

Leapşa cu cărţi

2009-08-27T16:49:00.005+03:00

Dinny mi-a dat bătaie de cap, nu glumă. O leapşă cu cărţi - mie, care şterg praful de pe cărţi ca de pe bibelouri şi proptesc maşina de spălat cu Ulysse, ca să nu mai dea de toţi pereţii când vibrează. Deci trebuie să-mi încordez bine materia cenuşie ca să-mi amintesc câte ceva.

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Savatie Baştovoi, "De ce suferim din dragoste" şi "Prima dragoste". Ba chiar şi "De ce se sting luminile în discoteci".

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Iubitului meu soţ :) nu ştiu ce i-aş da să mai citească, acum mi-o ia el înainte şi îmi recomandă el mie :) A, ba da, am citit toamna trecută viaţa Sfântului Luca din Crimeea, e o carte pe care aştept să o parcurgă neapărat într-o zi. Iar eu am de citit Mantaua lui Gogol, nu de alta, dar i-a făcut ferfeniţă supracoperta, semn că e beton :))

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Of, cea mai bună prietenă a mea e mai tobă de carte de o mie de ori decât mine. Şi are doctorat în Nabokov :) I-aş recomanda "Cultura duhului", de Rafail Noica (dar sunt sigură că deja a citit-o!).

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
"Micul pateric" povestit de pr. Savatie. E înţelepciune dumnezeiască rumegată pentru cei mici.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
Pot să zic "Apolodor" de Gellu Naum? :)) Să se mai smerească un pic, ce, doar călătoresc şi pinguinii :)

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu ştiu dacă ar primi o recomandare de lectură. Poate să-i strecor în geantă "Jurnalul fericirii" al lui Steinhardt?

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
"În căutarea oii fantastice" a lui Murakami. N-o s-o lase din mână, chit că la sfârşit o să se întrebe "da' ăla cine era şi de ce făcea chestia aia, etc."

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Să ia o carte de Derrida, pe care o vrea el. Şi pe urmă să ne povestească ce a înţeles.

9. Ce carte i-ai recomanda primului din blogroll?
Păi, la mine nu e nici unul primul, că se ordonează după cea mai recentă postare :) Dar fiindcă blogrollul începe cu părinţi speciali, aş îndrăzni să zic "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie", a lui Oliver Sacks. Te mângâie puţin cu trecerea în poveste a unor oameni speciali.

10.Ce carte i-ai recomanda unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Să citească viaţa unui sfânt nebun pentru Hristos. De pildă, Sf Andrei cel Nebun sau Sf Simeon cel Nebun. Ca să înţeleagă că nu orice se vede e aşa cum pare.

Las leapşa Ancăi (cu o modificare importantă, să scrie despre filme, nu cărţi!) şi la doi prieteni de nădejde: Grădinarul şi Filo.

Born to buy

2009-08-22T23:46:00.003+03:00

Tocmai am văzut documentarul de care povesteam în postarea anterioară (Silvia a fost săritoare ca întotdeauna şi a făcut rost de el).

Nu ştiu cu ce să încep: să vă zic că de mult nu am mai stat cu pielea încreţită ca la găini să văd un film? Să vă spun cât de greu este să-ţi vezi epoca pusă în perspectivă (că noi ne-am obişnit să trăim înecaţi în publicitate şi branduri şi ni se pare normal)? Să vă spun cât de urâţi sunt copiii care vor, şi vor, şi vor, şi nici ei nu ştiu de ce şi unde să se oprească din vrut?

Cine vrea horror să facă bine şi să vadă un calup gros de reclame cu fetiţele care aspiră la idealul sexi-prostuţ Bratz, Barbie, Spioanele, Hannah Montana, etc. Sau cu băieţi care trag cu puşca, dau cu pumnul sau urlă ca hienele aţâţate de sânge la meciuri de wrestling. Şi nu e glumă, nici film. E realitatea cu care ne-am obişnuit şi de care ne amăgim că nu putem scăpa.

Nu e vorba doar de branduri care îşi iau ca target copii din ce în ce mai mici. E vorba de faptul că brandul vine la pachet cu un set întreg de valori: ai, eşti fericit, nu ai, eşti un ratat. Ai, te poţi juca, nu ai, te plictiseşti. Şi pachetul ăsta de valori nu prea seamănă cu ăla de-acasă de la mama.

Argumentul clasic care se aduce este că părinţii sunt responsabili, la urma urmei, şi că n-au decât să nu-i lase pe copii să vadă publicitate sau să nu-i lase să cumpere ce vor ei, şi gata. Ei bine, nu-i chiar atât de simplu, şi numai cine are copii ştie cât de greu este să te iei la trântă cu insistenţele şi dorinţele lor. Mi-a plăcut analogia folosită de una din femeile alea deştepte care vorbesc în film. E ca şi cum proprietarul a 50 de tiruri le-ar da drumul la toate odată cu 100 km/oră pe un drum plin de copii şi ar zice că e treaba părintelui dacă dă tirul peste copil: de ce l-a lăsat să se joace acolo?. Pentru că asta e marketingul care ţinteşte copiii: o uriaşă avalanşă reală şi virtuală, căruia părintelui îi e din ce în ce mai greu să facă faţă singur.

Cu ocazia asta am aflat şi eu cum se fac reclamele la produsele pt copii: se filmează copii în magazine/şcoli/petreceri, chiar şi toalete (da, da, ia gândiţi-vă la reclama aia la hârtie igienică în care vezi un băieţel care stă pe toaletă şi bâţâie din picior), etc, pentru a fi observaţi cum reacţionează, ce zic, cum se mişcă, astfel încât reclama să redea cât mai natural copilul. Cum zicea un psiholog din film, preocuparea asta nu e departe de pedofilie.

Huh, să mă opresc. Vedeţi filmul.

Copii născuţi cu brandul în braţe

2009-08-20T16:43:00.005+03:00

Nu concepe laptele fără Chocapic şi ziua de naştere fără McDonalds. Ţopăie de bucurie când primeşte cadou o Barbie şi surâde fericit când îmbracă tricoul cu Spiderman. Cărţile de joc Power Rangers sunt cele mai tari în pauza de la şcoală şi Hannah Montana e diva indiscutabilă a fetelor care aspiră la preadolescenţă.

Cât de branduit e copilul tău? Dacă nu te-ai gândit până acum, poate o faci după ce vezi trailerul unui documentar foarte recent, care pare extrem de interesant: Consuming Kids - The Commercialization of Childhood. Cine face rost de el să zică în gura mare :)

Gângănii

2009-08-13T11:06:00.003+03:00

Bubiţe. Pe pielea Mariei au început să apară la un moment dat bubiţe măricele, roşii. La primele 4-5 n-am zis nimic. Deh, copiii fac tot felul de bubiţe şi nu ştii de ce. După 10-15 am început să suspectez o alergie. O fi laptele de vacă prea gras? Nu i-au plăcut ouăle? A mâncat altceva dubios (dar ce?, că aici n-ai acces decât la propriul frigider, care e controlat de mami :)). După 20 de bubiţe, maică-mea a descoperit că pijamaua Mariei avea numai pete mici de sânge pe dedesubt. Deci gângania era de vină! S-au scuturat paturi, lenjerii, s-a dat cu spray din ăla ucigător şi bubiţele au început să treacă. Uf, aici natura rulz..

Viespi. Duminică m-a înţepat o viespe. Am descoperit cu ocazia asta că am un soi de alergie, pentru că mi s-a umflat o parte din antebraţ şi nu s-a calmat decât cu un pic de Claritine. Azi o viespe l-a înţepat pe Damian de 2 ori. După ce că el e ipohondru şi moare de frică dacă vede o gânganie, asta i-a pus capac. Nu vrea să mai mişte mâna cu pricina, nu vrea să mai mănânce şi nici să iasă din casă.

Muca!! "Mu(s)ca, mami!" Ăsta e Cosma, care n-are frică de gângănii şi prinde cu mâna fel şi fel de orătănii şi mi le-aduce mie: muşte, bondari, fluturi de molie, păienjeni.

Gândăcelu' lu' mama. Chiar, de ce ne alintăm copiii cu nume de gângănii?!

Strugurele

2009-08-08T15:01:00.004+03:00

Pe dos

2009-08-07T23:16:00.003+03:00

Mâinile Mariei, în imagini.

Astăzi, Maria şi fluierul - l-a descoperit de câteva zile şi răsună valea de fluieratul ei :) E un exerciţiu nemaipomenit pentru obrăjorii ei, pe care şi-i umflă aşa cum nu am reuşit noi s-o convingem în ani buni de miogimnastică. Dar iată în ce fel straniu ţine fluierul...

Ştiţi bine engleză?

2009-07-27T20:31:00.004+03:00

Ştiu, e sadică rău reclama asta, dar e mortală :)

Două mâini în plus

2009-07-25T16:20:00.000+03:00

Da, Maria are două mâini în plus şi nu se hotărăşte ce să facă cu ele. Nu o ajută aproape deloc, sunt ba prea blegi, ba prea puternice. Apasă tare când trebuie să fie delicate şi abia se mişcă dacă trebuie să o susţină într-o mişcare mai dificilă. Singurele scheme motorii pe care le foloseşte sunt mâna-lopată (îşi face vânt cu ele şi loveşte - fie cu palma goală, fie cu obiectul care s-a întâmplat să fie în mână) şi mâna-gheară (degetele i se arcuiesc instantaneu să zgârie când vreun corp uman familiar intră în zona ei).

Problema asta a percepţiei propriului corp e veche şi nu i-am dat de cap până în ziua de azi. Au fost vremuri când am insistat mult pe antrenarea senzorială. Acum vreau să o reiau parţial, pentru că am ajuns la limita suportabilităţii cu zgâriatul şi lovitul. Săptămâna trecută am primit o peniţă de stilou în braţ şi cu asta am zis STOP. Lucrurile pot deveni extrem de periculoase, mai ales că e şi Cosma prin preajmă şi el chiar nu poate anticipa primejdii de felul ăsta.

Am decis să reluăm exerciţiile de tip heavy work. Asta înseamnă activităţi cu greutăţi, prin care mâinile primesc informaţii senzoriale suplimentare. În mod cert Mariei îi lipsesc senzaţiile variate în mâini, având în vedere că şi le foloseşte atât de puţin (nu are abilităţi de motricitate fină). Şi noi, dacă stăm nemişcaţi mult timp simţim apoi nevoia să alergăm, să dăm din picioare, să facem mişcări mai accentuate pentru a ne simţi membrele.

Câteva exemple concrete de heavy works care îi sunt mai accesibile:
- Împins/cărat/tras obiecte grele, de exemplu un cărucior umplut cu obiecte, un ghiozdan mai greu pus în spate, sacoşa cu cumpărături, etc sau pur şi simplu cărat mai multe cărţi dintr-o cameră în alta.
- dat cu aspiratorul

Mai sunt multe alte activităţi, dar deocamdată nu le poate face:
-săpat cu lopata
-greblat frunzele
-împins roaba
etc

Am mai făcut de-a lungul timpului aşa ceva, am avut chiar şi greutăţi de pus pe mâini pe care le foloseam la desenat sau orice implica nevoia de mişcări fine ale mâinii. Greutăţile le-a suportat o vreme, apoi a început să muşte când i le puneam, pe urmă a reuşit să şi le scoată singură.

So wish me good luck! :)

Băieţii

2009-07-24T23:10:00.001+03:00

Când mă reîntâlnesc cu D, îmi trebuie cam o zi-două să mă obişnuiesc să am adrenalina mereu zburlită.

Cântă şi râde foarte tare. Vorbeşte mult, şi când trebuie, şi când nu trebuie. E tovarăşul ideal pentru călătorii lungi şi plicticoase, dar inamicul numărul 1 când ai nevoie de puţin timp pentru tine sau de un răgaz de gândire.

Cosma intră şi el în trepidaţie când vine D, aşa că săptămâna asta au ţipat/cântat cot la cot. Am jurat în barbă să iau masa singură, înainte să le dau copiilor de mâncare, altfel îmi stă mâncarea în gât şi inima mai-mai să explodeze la fiecare împins de scaun, căzut, ţipat sau auzit "mama!!!" din 3 părţi deodată.

Aşa, şi acum câteva poze în care nu s-a mişcat nimeni :)

D are de citit 10 cărţi în vacanţă, şi cum aici nu are copii să se joace, n-are altceva de făcut decât să citească :)

Cosma se pune şi el repede la citit când îl vede pe frati-su :)

Sfârşitul unei fugăreli bune:

Mai aveam de gând să pun o poză cu D suit în căruciorul lui Cosma şi dând ordine "mai în faţă! acum în spate! hai, împinge! aşa, hi hi" etc, dar se încarcă greu pozele, şi oricum nu-s de stofă, că n-am meşteşug fotograficesc. Gata, asta a fost povestea din seara asta :)

Cu ce ne-am mai ocupat în ultima vreme

2009-07-20T09:54:00.000+03:00

Am făcut gogoşi

Am făcut o ladă de nisip. Cosma are nisip şi-n gură, şi-n cap când iese de acolo. Maria nu găseşte încă poziţia cea mai comodă ca să se joace. DAcă intră în ladă şi stă în fund, ocupă mai tot spaţiul. Dacă stă lângă ladă, nu prea mai ajunge la nisip. Pe vine nu poate sta, nu are echilibru (deşi ar fi poziţia ideală).

Maria a udat florile...într-un mod foarte personal, începând cu capul ei :)

Pentru că Mariei a început să-i placă din nou să se joace cu mingea, dar nu ştie decât să o arunce în jos şi foarte aproape de ea, ne-am gândit să îi oferim o ţintă distractivă, doar-doar va încerca să plănuiască aruncatul. Am pus apă într-o piscină mică şi am lăsat-o să facă pleosc cu mingea. Ţintă suficient de maaare, recompensă garantată. Cam de la 2-3 paşi nimereşte ţinta, dacă mărim distanţa s-a terminat.

Am mai pictat/mânjit hârtii, dar Maria nu e împăcată dacă nu gustă un pic...

Cosma a împachetat tacticos frunzuliţe pentru cal (!).

Săptămâna asta au mai trecut peste noi o febră cu roşu în gât (Cosma) şi un rău de la stomac (Maria). Am mai rămas cu ceva sechele după căldura de săptămâna trecută- Maria e arsă rău pe picioare, dar o dăm cu tone de cremă şi sper să se refacă în câteva zile. A venit şi D la noi, aşa că tămbălăul e în toi :)) Promit poze şi cu el, dacă-l prind la pozat :)

She's got your eyes

2009-07-18T15:27:00.000+03:00

via Adbusters

Talionul behaviorist

2009-07-14T00:14:00.000+03:00

De mult mă roade o neîncredere care ia proporţii faţă de legea fundamnetală din ABA (şi, prin extensie, din behaviorism): antecendent-comportament-consecinţă.

Spus în cuvinte de oameni normali, asta înseamnă că orice comportament are un antecendent care îl declanşează şi o consecinţă care îl întăreşte. Umblând fie la antecedent, fie la consecinţă, modifici un comportament.

Există consecinţe naturale. De exemplu, dacă un copil nu vrea în ruptul capului să-şi pună mănuşile în mâini, renunţi la cicălit şi laşi să lucreze consecinţa naturală: îi îngheaţă mâinile şi aşa o să vrea să-şi pună mănuşile (la Maria nu ţine, nici dacă dârdâie şi are mâinile roşii de ger nu stă cu mănuşile în mâini...).

Există şi consecinţe care pot fi căutate. Dacă plodul se poartă urât, îi poţi tăia calculatorul pe ziua respectivă. Dacă nu vrea să stea la masă când îl chemi, nu-i mai dai să mănânce până la următoarea masă. Sau, ca să fim mai optimişti, dacă ia un zece la şcoală sau face un gest frumos, îl scoţi la o prăjitură :)

Ceea ce am observat însă în mod practic este că de cele mai multe ori rişti să reinventezi legea Talionului şi să te intri în războaie inutile cu copiii. "Ai făcut asta, plăteşti" devine curând o dictatură a consecinţelor. Nici la Maria, nici la Damian consecinţele nu funcţionează ca la carte.

Dacă pe Damian îl fac să "plătească" pentru fiecare greşeală/prostie, dezlănţui crize fără sfârşit, din care ieşim amândoi cu nervii ferfeniţă. Îl doare atât de tare că m-a supărat, încât nu-l mai interesează consecinţa şi se crizează progresiv cu fiecare minut care trece (în ideea că nu mai are oricum nimic de pierdut, de vreme ce m-am enervat). Dimpotrivă, suspendarea consecinţei - adică momentele când îl iert şi încerc să fiu bună cu el în ciuda faptului că mă supără - par să dea roade mai bune pe termen lung.

Cu Maria nu am reuşit să modific nici un comportament negativ major. Bobârnacul pe care l-am inaugurat acum două săptămâni a eşuat, pentru că s-a transformat şi el într-un război "care pe care". Şi cu el eu am pus cruce nu numai aversivelor, ci şi intervenţiilor comportamentale gândite de psihologi.

Concluzia mea este că orice perspectivă care se suprapune celei creştineşti sau o exclude e falită. Şi pentru că eu nu mai trăiesc după legea Talionului, ci după cea a iertării, încetez să mă mai supun Consecinţei. Am decis ca fiecare zgâriat/ciupit/mormăit/muşcat, etc al Mariei să fie pentru mine un reminder al neputinţei mele - nu a ei. Şi mintea mea să alerge acolo unde trebuie. Nu degeaba spunea mereu părintele Paisie că atunci când te supără cineva, să te gândeşti că dacă tu ai fi avut o stare duhovnicească mai bună, l-ai fi schimbat şi pe omul acela.

So now it's between You and me.

O fetiţă asediată

2009-07-07T23:24:00.000+03:00

Ciufulită, sălbatică, oarbă, surdă, mută. Ea e fetiţa.

Încăpăţânată, inventivă, un pic sărită. Ea e profesoara.

Din întâlnirea lor ies scântei. Fetiţa se împotriveşte, nu înţelege nimic, nu vrea să fie trasă din întunericul netot şi cald în care a cuibărit-o boala. Profesoara nu are vreme să-i fie milă, ci pune scara şi ia cu asediu ghemotocul ciufulit.

Asta e pe scurt, intriga din "The Miracle Worker". Un film vechi, dar uimitor de proaspăt şi captivant. A luat şi Oscar la vremea lui, pentru cine contează criteriul ăsta. Personajele reproduc o istorie adevărată: întâlnirea dintre celebra Hellen Keller (fetiţa oarbă şi surdo-mută care ajunge o personalitate)şi Anne Sullivan (profesoara care a învăţat-o să vorbească, să scrie şi să citească).

Filmul e fantastic pentru că nu are nimic din dulcegăria şi didacticismul livrate de obicei de astfel de teme în filmele americane. Dimpotrivă. S-ar putea să smintească un pic pentru că e foarte... ABA. Chiar aşa! Sunt scene uluitoare de terapie acolo, de înfruntare a crizelor de tantrum, de manevrare a recompenselor, de învăţare a cuvintelor.

Ce face profesoara chemată să ajute copila, dar incapabilă să lucreze din cauza "milei" şi răsfăţului părinţilor? Tace respectuos şi se supune obiceiurilor casei? Ho ho. Când vede cum fetiţa înfulecă din farfuria tuturor celor aflaţi la masă, fără ca aceştia să crâcnească, îi dă pe toţi afară, încuie uşa şi nu iese până când fetiţa nu se aşează pe scaun şi nu mănâncă singură cu linguriţa.

Un balet încrâncenat de sunete şi atingeri face loc în cele din urmă întlnirii miraculoase cu lumea cuvintelor. Filmul se opreşte aici, la fântâna unde se face declicul major al fetiţei şi unde învie pofta ei de a şti cum se numesc toate lucrurile din jur.

În realitate, întâlnirea dintre Hellen Keller şi Anne Sullivan a fost de-o viaţă. Au trăit una lângă alta timp de 49 de ani. Asta spune multe despre meseria de terapeut, nu?

Cine vrea, poate găsi filmul în mai multe părţi pe youtube. Cine are alte surse, îl poate găsi şi altfel :)

Bobârnacul terapeutic

2009-07-05T16:01:00.000+03:00

Cred că am mai scris pe undeva pe blog despre comportamentele cele mai enervante ale Mariei: zgâriatul şi mormăitul. Zgâriatul e pentru toţi (mai puţin tati), mormăitul e doar pentru mine. Cu dedicaţie specială, ce să mai! Ne-am gândit şi răzgândit de vreo 2 ani cum să rezolvăm problemele astea şi nu am ajuns la nici o concluzie eficientă. Nici ignorul, nici time-out-ul, nici atenţie din belşug în momentele bune, nici cearta, nici retragerea recompensei în momentul apariţiei comportamentului, nimic nu a mers. Am încercat şi să îi cerem noi să zgârie (în ideea că nu va mai fi aşa funny dacă nu mai e un gest interzis), am mai ciupit-o şi eu subtil alte dăţi. Degeaba.

Mai erau de încercat aversivele, pe care toată lumea le urăşte şi din cauza cărora ABA avea cândva faimă de tortură pentru copil (my God!). Dar ce-aş putea încerca care să fie şi eficient şi nici să nu aducă a bătaie? Ei bine, Diana (terapeuta Mariei) a avut o idee genială. Şi-a amintit cât o enervau bobârnacele cu care o trezea fratele ei din somn pe vremuri. Chiar, un bobârnac nu doare, dar pişcă şi e suficient de neplăcut ca să asociezi ieşirile tale cu o consecinţă negativă.

De câteva zile îi aplic Mariei câte un bobârnac peste nas ori de câte ori mă zgârie sau mormăie şi îi spun tăios: "Nu mormăim!" sau "Nu zgâriem!". Atât. Cred că o să renunţ şi la contactul vizual, pentru că e o mică provocare la război în care îi place să se angajeze. La început, Maria a rămas uimită, acum îi mai vine să râdă câteodată, dar depun aici mărturie că mormăie şi zgârie mult mai puţin!

Dacă o dezvăţ de grozăviile astea, îi ridic statuie Dianei. Sau bobârnacului?

Picturi şi lipituri

2009-07-04T20:03:00.000+03:00

Azi am profitat de somnul de prânz al Mariei şi am stat cu Cosma la măsuţă să lipim şi să pictăm. Ne-am scos tuburile cu vopsea de care vorbeam aici:

Planul a fost aşa: eu să desenez o formă simplă pe hârtie, Cosma să dea cu vopsea cum ştie, eu să decupez forma şi el s-o lipeasca pe o foaie colorată. Ei, nu a fost chiar aşa până la urmă...

I-a plăcut la nebunie să mânuiască tuburile cu vopsea (cum ziceam, au un bureţel în capăt şi trebuie doar să strângi un pic şi iese culoarea). Doar că la un moment dat a început să strângă prea tare de tub şi să iasă prea multă culoare. În cele din urmă, a fost mai fascinat să dea cu tubul pe mâini decât pe foaie.

Cu lipitul iar ne-am războit un pic. Am lipici lichid (un tub cu tifon în capăt), şi am avut aceeaşi problemă a strânsului de tub. Aşa că am renunţat să-i mai explic şi m-am ocupat eu de lipit (plus decupat).

Iată totuşi ce a ieşit:

Un măr

Luna şi o stea (luna este fascinaţia lui dintotdeauna)

O casă - expresivitatea e involuntară, culoarea maro s-a scurs în exces din tub :)

Şi o mică grădină:

Mâine încercăm să lipim cu elemente din natură. Să vedem dacă iese ceva!

La vache qui rit

2009-06-26T13:24:00.000+03:00

Săptămâna asta am intrat de-a binelea în ritmul vieţii de aici şi am avut de ce să ne bucurăm.

Cireşe cu toptanul. Toată lumea are cireşe în curte, nimeni nu se duce cu ele la piaţă, şi se roagă de tine să vii să le culegi, că altfel se usucă în pom. Prima dată am zis că o fi vreo politeţe, dar când am văzut că se insistă, am lăsat ruşinea acasă şi am plecat cu ditamai punga la cireşe. Ce să faci cu punga? Ia găleata, zice tanti Elvira. Prima oară ne-a umplut-o tanti, a doua oară m-am cocoţat eu pe o scară lungă până la cer şi am umplut găleata. Şi aşa ne-am asigurat porţia zilnică de fructe proaspete, de sezon, organice şi gratis.

Animale la cerere. Tanti Elvira are vacă, porc, cal şi pui. Maria şi Cosma nu mai pot de dragul lor, mai că ar pupa în bot şi porcul. Cosma s-a şi pupat cu oaia de care povesteam săptămâna trecută şi cu un căţel care s-a ţinut de noi într-o zi. De cal le-a fost un pic frică. Am găsit şi un arici când culegeam cireşe (iar!) din livadă. Nu prea i-a încântat, nu i se vedea nici boticul de sub ghemul de ţepi.

Joacă faină. Cu spray de geamuri şi o cârpă i-am făcut fericiţi. Ar fi stat şi-o zi să se joace, dar când au început să testeze sprayul pe bluziţa proprie sau în gură am luat instrumentele. Cu noroiul a fost şi mai şi. I-am încălţat cu cizmuliţele de cauciuc şi i-am lăsat să calce prin bălţi. Cosma a trecut rapid de la picioare în baltă la mâini în baltă. A morfolit noroi, a spălat pietricele, şi-a spălat şi cizmuliţele (tot cu apa din baltă, evident). Pe urmă s-a şters frumos pe bluză. Păi ce să facă, să stea murdar?

Dacă pun la socoteală gogoşile şi papanaşii homemade, săptămâna a fost de pomină. Păcat că Măriuca nu prea e în apele ei, îi curg ochii şi e foarte răcită. Se înveseleşte brusc când mergem la animale, dar în rest nu e prea veselă. nor4oc cu Cosma, care o atrage în câte-un "găseşte-mă dacă poţi", care se lasă cu trânteli de uşi, degete care evită în ultima secundă marea strânsoare şi inimi sărite din piept la mine şi la Corina.

Nota bene la asertivitate

2009-06-24T23:36:00.000+03:00

O prietenă m-a întrebat dacă postarea mea referitoare la asertivitate se referă la ea. Nu, nu se referă la nimeni, doar la mine :)

Dar pentru că îmi dau seama că problema poate produce declicuri (ceea ce e minunat), vreau să precizez ceva foarte important. Golirea de sine sau omorârea voii proprii - aşa cum se numeşte starea sufletească spre care aspiram eu acolo - nu are sens în lipsa lui Hristos. Adică dacă cineva ar încerca să se învinovăţească pe sine la orice pas - şi atât - ajunge o epavă tristă şi lipsită de voinţă. Renunţi la voia ta doar dacă te-ai lăsat în voia lui Hristos. Te goleşti de tine doar ca să te umpli cu Hristos. Nimic nu e opţional în toată ecuaţia asta.

Ceea ce face ca lucrurile sa fie foarte grele. Dar tocmai de-asta şi foarte uşoare. Pentru că Altcineva te ia de aripă şi te trage în sus. Dacă ar fi după noi...

Test de asertivitate

2009-06-23T00:00:00.000+03:00

Ce faci când cineva te jigneşte?

1. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, îţi pare rău că nu i-ai spus mai multe şi nu poţi uita cele întâmplate.
2. Te tulburi, îi răspunzi pe măsură, dar îţi trece după o zi-două.
3. Te întristezi - dar nu pentru vorbele jignitoare către tine, ci pentru că nu le-ai răbdat.
4. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, şi te bucuri că ai prilejul să te smereşti.
5. Socoteşti că într-adevăr eşti de vină şi meriţi vorbele spuse, dar te întristezi că l-ai tulburat pe omul care te-a jignit.

Asertivitatea cred că moare cam după primele două variante. Restul sunt exemple, probabil, de low self-esteem pentru psihologi. Dar în manualele de ascetică le găsiţi ca trepte spre desăvârşire.

Zi cu oaie

2009-06-19T22:44:00.000+03:00

Azi am avut un eveniment mai neobişnuit. Am întâlnit o oaie.

O mieluşea, de fapt, care a fost până acum partenerul celei mai lungi conversaţii purtate de Maria. A venit la gard în timp ce coboram pe drum şi a început să behăie prietenoasă (sau flămândă?). Ne-am dus la ea, Cosma tremura de bucurie, i-a îndesat pe botic iarbă şi cireşe şi a vorbit cu ea pe limba copiilor. (Limba copiilor are o prozodie perfect normală, românească get-beget, dar fraza sună cam aşa: fherfhşş oaia jhxdkldhu, mama!).

Maria a fost atât de fericită, încât nu ştia ce giumbuşluc să mai facă şi ce cuvinte să-i mai spună oiţei ăsteia reale, nu laminate, cum o vedea ea mereu. Eu am plecat cu Cosma de acolo, dar Diana, care a rămas cu Maria, mi-a povestit cum a început să-i spună oiţei poezii! Poeziile ei vechi şi de demult, cu cinci maimuţele care sar în pat sau cu Olea care şi-a pierdut inelul. Sigur, nu vers cu vers, dar frânturile pe care le poate pronunţa şi cu care facem mereu exerciţii de intraverbali cu fill-ins (pentru cunoscători, sâc :)).

M-am bucurat s-o văd aşa în vervă pe Maria. E drept că ei nu-i pasă dacă vorbeşte cu o oaie sau un copil. Dar ce, Micului Prinţ îi păsa?

Unde am fugit de-acasă

2009-06-17T16:29:00.001+03:00

De o săptămână ne-am retras la munte, unde vom sta până pe la toamnă. Trecerea de la trepidaţia de acasă la lenea de aici mă amorţeşte de fiecare dată. E greu să te (re)obişnuieşti să stai cu tine însuţi, fără zgomotul de fond al treburilor, cumpărăturilor, autobuzelor, vecinilor...

Copiii se scaldă în soare cât e ziulica de lungă. Iarba din curte nu e cosită, aşa că a crescut până la genunchi şi e plină de greieri, care cântă de dimineaţă până seara. Stăm întinşi la soare şi nu auzim decât vreo muscă bâzâind în treacăt prin valul de cri-cri.

Cosma a mâncat de toate: pietre, pământ din muşuroaiele de cârtiţă, lemne arse dintr-un foc stins, frunze, flori. N-a încercat încă bălegar şi PET-uri.

Internetul nostru e un desert cam rar (cel puţin deocamdată), aşa că nu ştiu cât de curând voi mai scrie. Îl aşteptăm pe tati să ne aducă tehnologie avansată :)

Caut bonă

2009-06-08T22:48:00.000+03:00

Dacă ştiţi o femeie serioasă, iubitoare de copii şi fără fiţe, care ar fi dispusă să mă ajute din toamnă cu copiii, aş rămâne recunoscătoare blogosferei :)

Două site-uri noi

2009-06-06T17:32:00.000+03:00

Am adăugat la coloana Resurse pentru terapie din stânga blogului câteva adresa noi, care mi s-au părut utile:

Behavior Analysts - am găsit aici versiunea electronică a testului ABLLS. Nu este gratuită, se poate face un abonament anual, dar avantajul este că îţi poţi compara uşor datele colectate la intervale diferite şi poţi vedea înregistrări video în care sunt prezentaţi diferiţi itemi din test, cum ar trebui să se desfăşoare. În plus, la sfârşitul fiecărei evaluări întocmeşti foarte uşor un raport despre progresele copilului.

Jacob's Lessons - site creat de un tătic pentru fiul său (cum reiese din titlu). Sunt câteva exerciţii foarte frumoase şi utile, create după principiile ABA, şi destinate unui nivel de începători spre intermediari. Pe mine m-a etuziasmat pentru că sunt câteva pagini de colorat pentru care nu ai nevoie decât de rudimente de motricitate (aşa cum are Maria). Practic, muţi la întâmplare cursorul şi îţi apare treptat o imagine. Sau faci un singur click pe o imagine şi se colorează.

Spre supărarea mea, Maria nu a reuşit nici măcar atât când i-am prezentat desenele cu pricina. Nu înţelege când trebuie să apese şi când doar să plimbe mouse-ul. Face click continuu, iar dacă o opresc râde şi apasă mai dihai. Probabil va trebui să o iau încet, doar cu mişcări de cotrolare a mouse-ului.

Mai dau de veste când găsesc ceva util.

Ce e un câine

2009-06-04T15:37:00.000+03:00

Am recitit capitolul despre programul Receptive by Function, Feature, Class şi mă pregătesc să iau toate cuvintele învăţate de-a lungul anilor de Maria şi să le găsesc definiţii orientate după aceste trei criterii (funcţie, atribute, clasă).

Autorii spun că prima categorie de definiţie (cea mai uşoară, după ei) include sinonimele, sunetele scoase de animale, expresiile comune şi asocierile comune. A doua categorie include atributele, iar a treia clasa şi locaţia.

Iată ce a ieşit pentru câine:

1. face ham-ham
latră
e căţel/dulău
umblă cu covrigi in coadă :)
e prietenul omului
nu se înţelege cu pisica
îl mai cheamă Grivei
îl mai cheamă Azorel

(la ultimele două nu sunt sigură cum ar trebui să sune corect întrebarea, dar e clar că trebuie să-l înveţi pe copil că Grivei şi Azorel sunt numele cele mai comune de câini din poezii. Acum îmi trece prin minte că şi Scooby-Doo ar putea fi folosit, pt cine se uită la desene.)

2.are coadă
are patru picioare
manâncă oase
are blană
are zgardă

3. e animal
e animal domestic
stă în cuşcă

Nu ştiu ce-ar mai fi. Mă gândesc de exemplu la rasele de câini, poate merg şi ele folosite (e caniş, e Labrador, e pechinez...)

Hei, îmi place exerciţiul ăsta. Îmi aminteşte de orele de lingvistică din facultate :)

Înţelesuri indirecte

2009-06-04T08:38:00.000+03:00

Aşa cum spunea şi Marius Filip, esenţial pentru dezvoltarea capacităţii copilului cu probleme de a purta o conversaţie este să fie capabil să reacţioneze la enunţuri verbale cât mai complexe - şi mai aluzive, în ultimă instanţă.

Maria a învăţat în timp record tot ce ţine de numele obiectelor din jur. De fapt, toate programele receptive au fost vârful de lance al progreselor ei. Asta a şi ajutat-o să deprindă PECS în numai 3 luni de zile şi să înveţe o poză nouă în secunda în care am şi introdus-o.

Cu toate acestea, batem pasul pe loc de multă vreme. Nu este de ajuns să ştii care este "apa" dacă nu înţelegi de ce mama sare ca arsă pentru că a uitat robinetul deschis. Sunt o sumă de conexiuni care nu se fac: de la robinet curge apă, apa poate umple chiuveta, apa poate inunda apartamentul.

Ca atare, plecând tot de la cartea Teaching Language, am luat tabelul de cuvinte propuse de autori şi am încercat să căutăm întrebări/descrieri cât mai variate şi mai relevante pentru Maria, astfel încât să poată desluşi conceptul chiar dacă aude fraze mai indirecte, în care se face referire la categoria din care face parte obiectul sau la funcţia şi atributele sale.

Iată câteva exemple de SD-uri găsite de noi pentru obiecte comune. Le-am grupat pe grad de dificultate (1 cel mai simplu pt Maria, 3 cel mai dificil):

Carte
1.Ce citeşti?
2.Unde găsim poveşti?
2.Unde găsim poezii?
3.Ce ţii în bibliotecă?
3.Ce cumperi de la librărie?
3.Ce are pagini?

Banană
1.Ce se mănâncă?
2.Ce mănâncă maimuţa?
3.Ce are coajă?
2.Care fruct e galben?
3.Ce are gust dulce ?

Foaie/Hârtie
1.Pe ce scrii ?
1.Pe ce desenezi ?
1.Pe ce pictezi ?
2.Ce decupezi ?
2.Pe ce lipeşti ?
3.Din ce e făcută cartea ?

Minge
1. Cu ce te joci?
2. Ce sare?
3. Ce are formă de cerc?
3. Cu ce joci fotbal?
3. Cu ce dai gol?

Deocamdată e foarte încântată de program. Să vedem mai târziu, când epuizăm cuvintele simple.

Pomul cu ciori

2009-06-03T08:16:00.000+03:00

Dialogul cu Maria este de multe ori unul uşor absurd. Eu întreb una, ea înţelege alta (deşi ce înţelege ea e la fel de logic ca ceea ce înţeleg eu).

O învăţ funcţiile unor părţi ale corpului.

- Cu ce vezi?
- Cu ochii. (răspuns promptat)

- Cu ce mănânci?
- Cu fulgi! (răspuns spontan, însoţit de un zâmbet larg. Sigur, fulgii de ovăz sunt miam-miam în fiecare dimineaţă şi sunt prima alegere când o întreb cu ce vrea să mănânce laptele.)

Ieri, la fel. O întrebam pe o carte tot felul de verbe: ce face cutărică, dar cutărică, etc. La un moment dat : "Dar tu ce faci?" Maria, veselă: "Bine!"

În astfel de momente mă gândesc la Pomul cu ciori, celebrul sketch cu Octavian Cotescu şi Anda Călugăreanu. Dacă pomul care face mere se numeşte măr, cum se numeşte pomul care face ciori? Sau de ce logica mea nu se întâlneşte cu logica ta. Vă las să vă amuzaţi singuri:

Ce-am mai cumpărat de joacă

2009-05-31T15:27:00.000+03:00

Când am plecat spre Cannes, mi-am zis că o să găsesc şi multe jocuri frumoase pentru copii, să mai variez un pic materialele didactice de acasă.

Dar Cannes nu e un oraş foarte mare, iar noi ne-am învârtit toată ziulica prin centru, ca să putem intra şi la filme, aşa că nu am găsit decât două magazine cu jucării. Marea majoritate erau de la firmele clasice, Fisher Price, Lego, Crayola, etc, deja se găsesc şi pe la noi. Într-un singur magazinaş mai dosit am găsit multe jucării de lemn şi puzzle-uri foarte frumoase, dar cum îmi doresc de mult timp ca maria să poată citi (fotografic cel puţin, ceea ce englezii numesc "sight reading"), nu m-am aruncat să cumpăr nimic care avea cuvintele-cheie inscripţionate în franceză.

Ce am luat, totuşi, din excursia noastră:

Elefun, un elefănţel pe bază de baterii, care suflă fluturaşi coloraţi. Vine în dotare cu 4 plase de prins fluturi. Jucărie bună pentru coordonarea ochi-mână. Cel mai impresionat a fost Cosma, Damian cam puţin, oricum nu era de vârsta lui, iar Maria deloc...

"Prima mea livadă", un joc Haba pentru copii de 2 ani. Conţine fructe mari din lemn, colorate in rosu, galben sau verde. Fructele stau pe pomisorul care corespunde culorii lor (e nevoie de abilităţi de sortare, deci). Mai e pe acolo un zar mare, şi pe fiecare parte e desenată câte o bulină măricică, fiecare bulină corespunzînd câte unei culori de fruct. A, mai e şi o cioară din lemn, care ameninţă fructele. La fiecare aruncat cu zarul, copilul trebuie să ia din pom mărul de culoarea indicată de zar (deci trebuie să ştie să facă matching de culori). Dacă pică cioara pe zar, cioara înaintează căte un pas spre pomişor. Mie mi-a plăcut, are reguli simpluţe şi piese măricele, uşor de mânuit de Cosma sau Maria (care are probleme mari cu mânuirea obiectelor).

De la Ravensburger am mai luat un joc "Qui mange quoi?". De ceva vreme tot o învăţăm pe Maria ce mănâncă fiecare animal, şi m-am gândit că e bun pentru generalizare şi ca să mai variem un pic formatul lecţiei, mai ales că Maria se plictiseşte foarte repede.

De la Crayola am luat un set de tubuleţe umplute cu culoare şi având în capăt un bureţel. Se poate picta lejer cu ele, avantajul fiind că nu mai ai nevoie de pensulă şi pahar de apă...la noi erau mereu pe jos...

Pentru Damian săracul nu am găsit mare lucru. De Lego nu mai am chef, nu are răbdare să asambleze şi odată construită jucăria, a doua oară nu se mai apucă de ea în veci. Maşini are cu carul acasă, dar nu se joacă cu ele. Şah are, Scrabble are. De fapt, are de toate şi chiar mai mult decât atât. Iar el toată ziua joacă fotbal :) Aşa că i-am luat o trusă de experimente cu magneţi. Hm, foarte puţin comparativ cu cutiile primite de fraţii lui. Deocadată nu s-a înfipt la nici un experiment.

Per total, cred că se puteau găsi mai multe şi mai interesante dacă aveam timp de umblat. Au început să se găsească multe şi la noi. Ce nu prea am văzut sunt jocuri de la Rabensburger, care mi se par foarte educative şi bine gândite.

Iar concluzia finală este că nu ar merita să cumpăr nimic dacă Maria nu ar avea nevoi mai aparte şi nu ar face terapie. Lui Damian îi ajunge o minge, iar Cosma e pasionat de şireturile şi cataramele de la pantofi, cu care stă în braţe toată ziua. Se confirmă ceea ce nu ami are nevoie de confirmare: cu cât un obiect e mai simplu, cu atât se pretează mai bine imaginaţiei şi jocului.

Artiști și sfinți (2)

2009-05-19T23:49:00.000+03:00

Filmul lui Amenabar lansat anul ăsta la Cannes e la polul opus Țarului rusesc. Viziune regizorală adevărată, personaje complexe, simboluri care se întrețes. Acțiunea se petrece în secolul IV după Hristos, în Alexandria egipteană. Orașul e devastat de conflcitele dintre creștini, evrei și păgâni. În mijlocul isteriei colective, o oază de liniște și înțelepciune - biblioteca din Alexandria, unde Ipatia, femeie pasionată de matematică, filozofie, astronomie și în general de științele spiritului, își stârnește la meditații îndrăznețe elevii.

Din păcate însă, toată măiestria cu care e condus filmul glisează pe un discurs tipic secolului XXI, și nicidecum secolului IV.

Ipatia este femeia modernă, care nu se pleacă bărbatului și care respinge maternitatea de dragul filozofiei. Tot ea pledează pentru înțelegerea între toate religiile, fără deosebire, și susține cu mândrie că nu crede în nici un zeu, ci doar în filozofie.

Scuturat de fiorul înțelepciunii antice, spectatorul nu are cum să nu empatizeze cu Ipatia și să nu se oripileze (a câta oară de la 11 septembrie încoace?) de spectrul terorismului religios. Pentru că asta face Amenabar, trage creștinismul timpuriu în tușa groasă a fanatismului și crimei. Parabalanii, un fel de trupe de comando creștine, spintecă necredincioșii cu rânjetul satisfăcut cu care dulăii țarului rus aruncau în sus găinile și le prindeau în vârful sabiei. În mod straniu, parabalanii poartă veșminte negre, lanțuri groase, chiar și tocuri de...cartușe (că altceva nu îmi închipui să pună în accesoriile cu pricina). De la prima lor apariție evocă stereotipul nazistului/talibanului.

Creștinii lui Amenabar reactualizează toate clișeele deja clasice: ignoranți (susțin că pămîntul e centrul universului), mânați de o credință oarbă (ei nu-și pun întrebări, pentru că au doar certitudini) și convinși că Dumnezeu e bine să fie impus prin orice mijloace. Conducătorul lor spiritual, episcopul Chiril al Alexandriei, vrea să "curețe" orașul de evrei (o vorbă care îi trezește oricui spectrul purificărilor etnice). Creștinii conduși de parabalani ard mormanele de cadavre de evrei într-un cadru tras parcă dintr-un film despre Auschwitz.

În seara asta am găsit pe youtube și un scurt trailer al filmului: aici.

Partea care complică lucrurile este că o minimă investigație pe net mi-a descoperit că multe dintre faptele istorice înfățișate în film au fost reale, deși n-aș fi crezut. Și de-asta simt nevoia să spun două lucruri:

1. istoria omenirii nu s-a jucat în alb și negru, ci mereu în nuanțe. Punctul se pune pentru Amenabar.
2. dar tocmai datorită nuanțelor, e o ignoranță desăvârșită să înghesui aceeași istorie în cadrele de gândire ale postmodernității. Punctul se ia de la Amenabar, dar nu știu cui se dă.

Artiști și sfinți (1)

2009-05-19T00:21:00.000+03:00

Niciodată n-am înțeles de ce bunacredință și talentul nu prea fac casă bună în cinematografie. De ce pentru unii pioșenia ține loc de geniu, iar pentru alții geniul sufocă limpezimea minții.

Am vazut ieri, la distanța de nici o oră, două filme care oglindesc perfect artistul șchiop. "Țarul" de Pavel Lungin și "Agora" de Alejandro Amenabar.

M-am dus să văd "Țarul" cu inima un pic îndoită. Pavel Lungin este regizorul faimosului film rusesc "Ostrov", care a devenit filmul de suflet al românului cultivat și mergător la biserică. Eu una am adormit la "Ostrov" si nu am avut curiozitatea până în ziua de azi să-l văd până la capat. Ei bine, "Țarul" l-am văzut.

Este vorba despre Ivan cel Groaznic și garda lui de ucigași, ajunși în conflict cu Patriarhul, cândva prieten al Țarului. Tema clasică a tiranului singur, care se înconjoară de cadavre în lipsa prietenilor. Și în oglindă, tema omului sfânt, care preferă moartea în locul minciunii.

Temele sunt generoase, dar toata complexitatea umana care ar putea fi explorata se usuca si se face praf sub povara discursurilor pompoase si a personajelor-marionete.

Tarul da ochii peste cap sau ranjeste int-un colt al gurii ca sa ne arate ca e rau. Si se roaga in gura mare pe tot parcursul filmului, mergand dintr-un perete in altul si repetand ceva ce nu crede nici el, nici spectatorul: "Doamne, sunt un pacatos. Doamne, de ce m-ai parasit?" Iar un moment de delicatete sufleteasca devine rizibil cand tarul pune mana pe umarul Patriarhului, apoi si capul, si mai spune si vorbele "Sunt atat de singur" (pentru cine n-a inteles de prima data). Tarina e o caricatura de la prima pana la ultima ei aparitie: "femeia din babilon", plina de pofte si cruda. Tot ce face in film este sa vorbeasca excitat cu Tarul (!) si sa ranjeasca la executiile publice. Staretul Filip, patriarhul sfant, este la fel de schematic. Pavel Lungin e nevoit sa recurga la metafora sarutului pe obraz si a citatelor despre Iuda ca sa-i construiasca identitatea.

Mai sunt acolo personaje care declama din Apocalipsa si Psalmi in fiecare clipa a filmului, in ideea regizorala (probabil) de a sublinia grandoarea momentului. Grandoare care se pravaleste si ea sub excesul de versete tunate de cine trebuie si cine nu trebuie.

Citatele din Tarkovski iti sar in ochi (fetita saraca cu duhul, dar facatoare de minuni, omul mancat de indoieli care se confeseaza unor icoane uriase, plus alte citate stilistice), dar nici o relatie nu se naste intre ele, ci convietuiesc de-a valma, ca intr-un muzeu al credintei.

Una dintre primele secvente din film este incoronarea Tarului. Peste camasa rupta de penitent isi trage randuri-randuri de straie imparatesti, grele de aurul si argintul din care sunt facute. Tot cam asa omoara si Pavel Lungin poezia. Cu inca o explicatie si inca o explicatie, pana cand sugestia moare si plictisul iti trosneste maxilarele.

Si nici macar nu e un plictis sfant. Dupa ce s-au aprins luminile in sala, am constatat ca jumatate din privitori plecasera, iar cealalta jumatate dormea ghemuita in scaune. Si nu erau spectatori obisnuiti, ci producatori seriosi, veniti sa cumpere filmul pentru tara lor.

Dintr-o coasta de azur

2009-05-18T23:13:00.000+03:00

Suskind nu a batut campii. Parfumul te ameteste si iti curge ca o bautura calda in oase. Portocali, leandru, aloe vera, trandafir, dafin. La poarta vad doua lamai in coama verde care acopera gardul. Pe marea incredibil de albastra plutesc barcute cochete, discret colorate, asa cum le desenase van Gogh (desi habar nu am daca a trecut si el pe aici).

Sunt de cateva zile in Cap d'Antibes (undeva in jurul Cannesului) si nu ma mai satur de frumusete. Am vrut sa fac poze, dar nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa sfarsesc. Mai bine imi vad de treaba si nu mai inghesui nimic in diafragme. Aici sunt de toate, si stiute, si nestiute. De la cersetori romani la pate de gasca cu gem de smochine.

La biserica ruseasca, din palariile elegante si masinile scumpe inteleg ca prin Cannes haladuiesc urmasii vreunei aristocratii rusesti surghiunite pe vremea Revolutiei. Rusoaicele sunt subtiri si frumoase, fac parte acum dintr-o caligrafie frantuzeasca dichisita, dar glasurile lor tin strana si canta "Hristos a inviat" ca in Mama Rusie.

Vile de piatra sau caramida, cu olane mediteraneene si obloane colorate, ingropate intre palmieri si iasomie. Oftica noastra anti-urbana explodeaza aici ca un mare nonsens. Este primul oras din care n-as fugi nicaieri si pe care nu l-as da pe zece sate de la periferia Bucurestiului.

Ehei, nimeni nu l-a facut prizonier pe Domnul in curtea lui. Cine se uita un pic peste gard stie.

Muzică pentru un apartament şi şase toboşari

2009-05-07T09:07:00.000+03:00

Ideea Dianei de la Poartă-mă, mami! de a mă folosi de plăcerea cu care Maria bate în farfurii pentru a obţine ceva de efect mi-a amintit de un scurt metraj pe care l-am adorat din clipa în care l-am văzut pentru prima dată (şi întîia oară :)).

Se numeşte "Music for one apartment and six drummers". Toboşarii sunt o gaşcă de prieteni (muzicieni? nişte tipi săriţi de pe fix? toate la un loc?) care dau buzna într-un apartament şi încep să scoată ritm din tot ce prind: mixere, papuci, periuţe de dinţi, etc. Nu ştim de ce aleg să fac muzică cu adrenalina împinsă la maxim, dar sunt molipsitori. Baţi darabana de te dor degetele numai privindu-i.

Revăzând acum filmuleţul, am reuşit să încep cu bine dimineaţa : mi i-am închipuit pentru o clipă pe Maria, Cosma şi Damian făcând ce fac oamenii ăia din film şi m-am calmat. Viaţa e frumoasă :)

De ce atâta curăţenie? (2)

2009-05-04T12:47:00.000+03:00

Ha ha, se pare că nu sunt singura obsedată că avem prea multe şi n-avem ce face cu ele:)

Le zice şi Exarhu, în stilu-i caracteristic: Bulendrele e viaţa mea.

S-ar zice că e ceva în aer :)

Maria la masă

2009-05-03T15:49:00.000+03:00

Masa e un moment foarte dificil, deşi în general, Maria e cea mai cuminte din casă şi nu am probleme cu ţinutul ei în frâu când sunt singură cu toţi copiii. La masă însă totul devine o acrobaţie extremă, şi îmi trebuie îndemânare maximă şi nervi de oţel ca să îl ajut pe Cosma să mănânce, să vorbesc cu Damian (Doamne, cât de mult vorbeşte :)!), să îi dau să mănânce şi Mariei şi să prind din zbor cănile, farfuriile şi şerveţelele care zboară dacă mă ridic de lângă ea.

Când termină Maria de mâncat, bucătăria mea arată ca după război. Cred că alţii ar face infarct dacă ar vedea asta de 3 ori pe zi în casa lor, după cum îmi spunea mucalit şi Corina.

Iată o privelişte de ieri, de sub scaunul Mariei. Pe jos sunt coşul de pâine, ceapa din care îi tăiam bucăţele, şi brânză. Şi pot zice că a fost o zi OK. (Cu un click pe imagine, le vedeţi mai bine.)

Şi iat-o şi pe Maria cu boticul pe labe, obosită de atâta brânză cu ceapă :)

Acum ce ne doare cel mai tare la masă şi ce nu am putut rezolva de ani de zile, deşi am aplicat metode fel de fel:

1. Răstoarnă farfuriile, cănile. Le împinge cu putere şi le răstoarnă. De ce? Greu de spus.
Fie nu mai vrea să mănânce (deşi ştie să zică "Nu mai vreau supiţă, etc", preferă să împingă farfuria, care evident se răstoarnă - foloseşte multă forţă în gesturi, nu ştie să şi-o controleze),
fie i se pare interesant - întotdeauna obţine ceva: ori reacţia noastră (chiar dacă ne-o stăpânim, noi, adulţii, ceilalţi copii nu şi-o stăpânesc, aşa cum nici alţi oameni care se întâmplă să fie cu noi la masă sau la a căror masă ne aflăm noi. PLus că nici eu nu mai am răbdarea de a tace şi a înghiţi la nesfârşit), ori consecinţa firească - mâncarea întinsă pe masă, pe jos, pe ea...

2.Scoate şerveţelele din cutia mare de pe masă. Le scoate pe toate, unul după altul, şi şterge masa cu ele, apoi le aruncă jos şi ia altul.

3.Bate cu lingura în farfurie tare de tot. Chestia asta o distrează, şi nu o pot ignora, pentru că dă atât de tare încât poate ciobi farfuria. Iar uneori mai doarme şi Cosma, aşa că mă agit să fac linişte.

Metode încercate: ignor, luat farfuria din faţă, eliberată masa de orice obiect care nu e strict necesar, tokeni cu recompense alimentare care se pierd pe măsură ce Maria mai face un gest nelalocul lui.

Alte idei?

De ce atâta curăţenie?

2009-05-03T00:30:00.000+03:00

Că tot mă muncesc în gând cu obiectele astea invadatoare, m-am gândit insistent în ultima vreme la modelul chiliei de călugăr.

Acolo totul e redus la esenţial: o masă, un scaun, icoane şi una-două haine. Dacă îmi întind gândul până la părinţii din deşert, nici măcar pe acestea nu le aveau. Sunt pilde în Pateric cu hoţi care nu găsesc nici măcar ce să fure dintr-o chilie de pustnic. Grija de multe nu are ce căuta în vieţile lor, şi aici dăm peste însăşi definiţia obiectului: ceva ce se înmulţeşte fără oprire (cancerigen, aş zice) şi ceva ce te umple de griji.

Curăţenia asta zilnică, pe care o începi şi o termini în zadar, este mândria unor gospodine, dar nu şi a mea... Pe mine mă seacă şi mă tâmpeşte. Jumătate din ziua mea se petrece căutând să pun la loc obiecte dislocate sau să fac loc pentru alte obiecte noi, în nădejdea că mai eliberez un pic spaţiul din apartament. Sunt pasionată de aruncat şi arunc orice mi se pare că nu mai e bun acum, în clipa în care am pus mâna pe el.

Urăsc maldărele de hârtii şi facturi, chitanţe şi bonuleţe, urăsc cursurile rămase din facultate, pe care nici nu mă îndur să le azvârl, dar nici nu ştiu ce aş mai face cu ele, urăsc hainele pe care poate o să le mai port şi pantofii cu toc de la nuntă, pe care poate doar Maria să-i mai încalţe într-un vis (că eu nu mă sui pe tocuri nici plătită).

Obiectele ne dau confort şi statut social. Obiectele ne fac sclavi şi nu mai avem vreme de Dumnezeu pentru că "Doamne, mi-am luat maşină şi trebuie s-o bag în service, am cămăşi multe şi stau necălcate de o săptămână, praful s-a strâns ghemotoace la colţuri şi nu pot lăsa casa în dezordine".

Da, ştiu, e o temă veche şi Baudrillard sărăcuţul o fi spus-o mai bine (sau Lyotard? scuze, îmbătrânesc şi uit). Dar a găsit cineva vreo soluţie pe care s-o fi şi aplicat? Îşi lasă cineva casa vraişte şi caută de suflet?

N-are nimic, luăm altul

2009-04-30T22:24:00.000+03:00

Stârnită de entuziasmul cu care Anca a vrut să cumpere câteva ştergare vechi, m-am gândit de ce am simţit că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Aşa este, Irina Nicolau iubea (şi) kitschul datorită poveştilor pe care chiar şi un obiect kitsch le absoarbe în timp şi îşi mai îmbunează stridenţa. Aduna obiecte din cele mai diverse şi bizare pentru poveştile pe care acestea le cărau în spate. O pasiune un pic muzeistică, aş spune (sper să nu supăr pe nimeni dintre admiratorii Irinei).

Eu una nu cred că poţi cumpăra poveştile, aşa cum nu poţi cumpăra amintirile. Bluziţa roasă în coate şi decolorată de atâta purtat, pe care când o văd mă înduioşez pentru că s-au îmbrăcat cu ea şi Maria, şi Damian când a fost mic, şi Cosma acum, după atâţia ani, nu cred că spune ceva nici măcar unui prieten, darmite unui străin. Ursul cusut cu aţă roşie, în care bunică-mea îşi ţinea inelele rupte pe vremea lui Ceauşescu, şi pe care l-aş recupera cu mare drag dacă ar mai exista (ursul, nu Ceauşescu...), n-ar fi decât cel mult un imbold la nostalgie pentru vreun colecţionar de kitschuri.

Amintirile sunt personale. Ele se lipesc de obiecte, de oameni şi de vremuri cu discreţia şi fragilitatea cu care se desprin de noi. Dar rămân nevăzute şi nesimţite de altul, oricâtă bunăvoinţă şi drag ar avea să şi le improprieze.

Reversul medaliei este că nu prea mai apucăm să lipim amintiri de obiecte. Toate sunt noi şi toate se schimbă cu altele mai performante într-un timp prea scurt ca să mai acumuleze foiţele amintirilor noastre.

Bunicul meu nu înţelegea în ruptul capului de ce vroiam să-l convingem să-şi cumpere un aparat de ras mai performant. Folosea briciul străvechi, pe care îl tot lipea la mâner, şi care îndeplinea aceeaşi funcţie cu altul mai nou, dar care n-ar mai fi fost briciul lui.

Copiii noştri, din păcate, nu cred că au amintirea unei jucării anume, cu care să fi străbătut copilăria. "N-are nimic, luăm altul...". Damian îmi spune des fraza asta, cu nonşalanţa unui veteran consumerist. Eu însămi mă simt cotropită de obiecte anonime, de care nu mă leagă nimic, şi pe care abia aştept să le arunc la prima curăţenie generală.

Da, duc dorul unor obiecte cu poveşti. Dar poveştile mele.

P.S. Anca, scuze, comentariul ăsta ar fi fost prea lung pe blogul tău :)

Viaţa fără planuri

2009-04-29T00:10:00.000+03:00

Mi-a plăcut enorm articolul ăsta simplu şi profund scris de Father Stephen. Dacă am vreme, o să-l traduc, e eliberator.

Pun aici doar începutul, ca să vă stârnesc.

One of the geniuses of modern life is the plan. It is certainly the case that if you have a company and a product, or whatever passes for those in these days, there is probably a plan to go with them. Occasionally you hear from Christians, “God has a plan for my life.”

Several years ago I was flying from Dallas back to Tennessee and was sitting in the middle of two very interesting young seatmates. On the aisle was a very frightened young coed who gripped the armrest ever tighter with the slightest bump.

It was a summer flight - meaning lots of thunderstorms between Dallas and Tennessee - and therefore lots of bumps. On my right was a young college student from one of the Christian colleges in the Dallas area.

After a particularly difficult set of bumps, the young man, in an effort to be helpful, turned to the woman seated on my other side and said, “You don’t need to be worried. God has a plan for my life. This plane cannot go down.” Apparently God had also told him what the plan was.

I thought to myself, “I’ve served God for many years and as far as I know, he can take me at any minute.”

Citeşte mai departe.

Ştachete care urcă şi coboară

2009-04-25T18:34:00.000+03:00

Simt nevoia să precizez un pic de ce m-am cam resemnat puţin în ceea ce o priveşte pe Maria.

Facem terapie serioasă de 4 ani de zile. Concluzia la care am ajuns este că o terapie intensivă care depăşeşte 2 ani începe să-şi uzeze participanţii. Inevitabil intri în anumite clişee şi pierzi perspectiva proaspătă asupra lucrurilor.

Aceeaşi uzură a cuprins-o şi pe Maria, la care ar trebui să aplic procedee-şoc ca s-o mai iau prin surprindere cu ceva. Orice seamănă a lecţie, comandă, orice cerinţă cât de mică asupra ei e întâmpinată cu refuz sau plictis. Şi sincer, aş prefera refuzul violent, dar mă înspăimântă plictisul, semn că nu mai are energia/cheful de a se înhăma la căruţa noastră.

Acum, să nu creadă cineva că de 4 ani facem lecţioare plicticoase la masă. Dimpotrivă, am fost mereu adepta terapiei mulate pe copil - nu a copilului mulat pe terapie. Nu am renunţat niciodată la ieşitul afară, la joacă, la variaţie de orice fel şi am urât orice seamănă a rutină. Să zicem că am făcut terapie light, după cum se duc discuţiile pe un forum de părinţi. Genul de terapie care nu are câştig, după părerea multora.

Opţiunea mea s-a datorat însă nu doar modului meu de a gândi, ci şi diagnosticului Mariei. Maria nu are autism, deci inevitabil a trebuit să adaptez totul. În plus, nu am intrat niciodată în lumea ABA crezând că o voi recupera total pe Maria. De aici au decurs un avantaj şi un dezavantaj. Avantaj: am fost ferită de frustrările multor părinţi care vor mai mult decât poate copilul. Dezavantaj: am fost mereu pândită de pericolul de a lălăi lucrurile, tocmai pentru că nu mă grăbea nimic şi nu aşteptam evoluţii miraculoase în timp record.

Da, nu mi se pare normal să susţii că dizabilitatea e un mod de viaţă egal celui tipic şi că e o violare a identităţii şi libertăţii copilului dacă încerci să-l tragi în lumea ta. Dar nici nu cred că poţi trage la infinit de el pe o fereastră prea strâmtă... Numai Dumnezeu ne poate lumina să găsim echilbrul între prea mult şi prea puţin, între prea sus şi prea jos.

Un nuştiucum şi-un nuştiuce

2009-04-25T13:52:00.000+03:00

Nu mai scrii şi tu nimic pe blog?, mă întreabă soţu'. Păi, uite că nu mai scriu. Nu mă stresează nici ratingul, nici traficul, nici alte criterii de succes. Scriu când am ceva de spus, altfel îmi văd de ale mele, care sunt muuuulte...

Mai toată ziua mea se desfăşoară strângând hainele aruncate prin toată casa (deşi seara sunt la loc), spălând vase, făcând mâncare, mergând la cumpărături, alergând după Cosma, luându-l pe Damian de la şcoală, certându-mă cu Damian că nu aude ce-i spun, crucindu-mă de trăznăile lui Cosma, lucrând la vreo redactare/traducere, etc.

Apropo de Cosma, ieri m-am întors de la cumpărături, am lăsat plasele la uşă şi m-am dus să mă schimb în hainele de casă înainte de a intre în bucătărie să aranjez totul. Când m-am întors, Cosma deja cotrobăise în pungi, scosese detergentul de vase, turnase cam un sfert din sticlă în mijlocul casei şi tropăia cu picioruşele lui mititele în spuma care se formase şi făcea un discret plici-plici :))

Cât despre Maria, trenul ei l-am cam pierdut şi încerc din greu să mă (re)urnesc din loc. Mi-am propus să mă pun iar pe studiat, am un teanc frumuşel de cărţi aduse de Corina pentru limbaj (în principal din zona Verbal Behaviour Approach) şi trebuie să mă apuc de treabă. Sper să îmi vină idei strălucite şi să mă mobilizeze iar, că simt cum resemnarea îmi dă târcoale.

Până una alta, lucrurile pe care trebuie să le rezolvăm urgent cu Maria, pentru că sunt cele mai stresante, sunt:

1. zgâriatul, care a atins din nou culmi paroxistice (nu ştiu care e misterul acsetui comportament care vine şi pleacă după legi numai de el ştiute...)

2. răsturnatul obiectelor de pe masă. Nu am curaj să mă ridic nici 2 secunde de lângă Maria când mănâncă, pt că răstoarnă fie farfurie, fie paharul, fie apucă altceva de pe masă şi le scutură până le înnebuneşte (de ex. solniţa) sau scoate toate şerveţelele din cutie.

3. scosul limbii la Cosma. E un mod al ei de a se juca cu el (scoate limba şi vocalizează foarte mult, desigur, nearticulat), dar a devenit foarte stresant pt Cosma şi foarte neplăcut în public.

1 şi 3 ţin de comportamente, 2 se datorează în mare parte motricităţii defectuoase. Având în vedere că nu mai cred în tehnicile comportamentale clasice (le-am încercat şi au dat greş sau au avut succes o perioadă limitată), aştept să vină un gând genial de undeva.

În concluzie, de-asta nu mai scriu, pentru că în capul meu sunt prea mulţi nuştiucum şi nuştiuce.

Hristos a înviat!

2009-04-19T16:09:00.001+03:00

Chipul cel nefăcut de mână omenească al lui Hristos

Icoană rusească, Şcoala de la Novgorod, sec. XII

Caut geniu

2009-04-13T19:59:00.001+03:00

Terapia noastră a fost aproape complet sistată de vreo 4 luni din pricina spitalizărilor dese şi a incapacităţii Mariei de a lucra. Standardele mele au coborât foarte mult: nu îmi doresc decât să aibă cât mai puţine crize... în rest, pace şi voie bună.

Acum, că a trecut o lună în care a fost stabilă şi trag nădejde că este începutul unei perioade mai faste, am reînceput să mă gândesc la terapie.

Ce (mai) vreau de la Maria?

Concluzia la care am ajuns este că partea cognitivă este ultima care mă interesează în momentul de faţă. Prioritare sunt limbajul, autoservirea şi motricitatea. Ştiu, nu poţi despărţi zonele de dezvoltare, ele se întrepătrund, şi cu siguranţă nu renunţăm la programele care merg pe cognitiv, dar acestea trei de mai sus sunt cele pe care face progrese mari (limbajul) sau pe care are restanţe majore (motricitatea şi autoservirea, legate una de alta). Tot ele o împiedică cel mai mult în relaţia cu alţi copii şi în viaţa de zi cu zi.

Nu am găsit însă nici până în ziua de azi un kinetoterapeut care să fie pasionat de ce face şi care să mi-o modeleze pe Maria cu sârguinţa şi inventivitatea cu care o fac fetele care lucrează ABA cu ea. Ba da, mint, am cunoscut pe cineva de acest fel, dar a emigrat în Canada... În rest, toţi kinetoterapeuţii care au lucrat cu Maria au fost genul care bifează şedinţa şi fac luni de zile aceleaşi exerciţii învăţate de ei în facultate sau, în cazul cel mai bun, exerciţii aflate din cărţi, dar necorelate şi neintegrate într-o viziune.

Vreau un kinetoterapeut genial, pe care să nu-l înghesui eu cu întrebări, ci să mă înghesuie el cu soluţii, care să viseze noaptea exerciţii noi şi care să vrea să modeleze fetiţa mea din lemn într-o fetiţă mai flexibilă şi mai sigură pe mâinile şi picioarele ei. Vreau un kinetoterapeut care să-şi propună câteva obiective clare şi pe care să muncească să le atingă într-un mod cât mai creativ şi perseverent.

Există? Ne vom întâlni în această viaţă?

Lumea văzută cu creionul

2009-04-11T22:11:00.000+03:00

Dan Perjovschi, fragmente din What happened to us (2007).

Un meci ieşit din comun

2009-04-08T11:46:00.001+03:00

Aseară. Vin târziu de afară cu căruciorul. Când mă aude că am intrat, D. vine în fugă şi-mi spune: "Mama, e revoluţie, se uneşte Moldova cu noi!"

Eu, buimacă rău, nu înţelegeam ce tot zice, nu am timp să dau drumul la televizor. În sfârşit, stau şi eu cu soţu' la ştiri şi pricep. D. freamătă şi tropăie până seara la culcare pe tema asta.

Azi dimineaţă, la 7, după ce îl scol să plecăm la şcoală, D. mă întreabă din nou precipitat:

"Cine a câştigat aseară la revoluţie?"

Pe cine am apărat?

2009-04-07T23:03:00.001+03:00

Astăzi D. a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus pe gânduri.

Săptămâna trecută a avut un mic conflict la ora de înot. S-a luptat cu alt copil pe mingea de polo şi l-a zgâriat pe acela. Din greşeală, dar şi pentru că din fire e mai smucit şi nu e întotdeauna atent cu cei din jur să nu-i bruscheze.

Copilul respectiv s-a plâns la mama lui, iar mama lui s-a inflamat. Ajunşi în vestiar după ora de înot, mama băiatului s-a răţoit la D., deşi eram şi eu de faţă, ceea ce m-a înfuriat. L-am rugat pe D. să-şi ceară scuze, mi-am cerut şi eu, dar doamna a continuat peroraţia. I-am spus că dacă vrea să se certe cu cineva, să se certe cu mine, pentru că eu l-am educat, deci eu sunt vinovată de purtarea lui, şi să nu mai ţipe la el.

În sfârşit, nu mai intru în detalii. Pe D. l-a speriat discuţia, până acum nu a fost obiectul vreunui conflict şi nu m-a văzut certându-mă cu cineva străin.

Ei, şi azi vine şi îmi zice: "Atunci când te-ai certat cu mama lui A, tu nu m-ai apărat pe mine, te-ai apărat pe tine. De ce?"

Chiar. Chiar! M-am simţit atinsă în mândria mea de mamă conştiincioasă, care-şi creşte bine copiii. M-am apărat pe mine, nu pe el şi gestul care îi scăpase. M-am îndreptăţit.

Nu era mai cinsitit să mă fac părtaşă gestului acela nechibzuit şi să mi-l asum, odată cu D.?

Reflexe

2009-04-07T15:17:00.001+03:00

De când am copii şi, mai nou, de când face Maria terapie (4 ani deja), am dobândit reflexe de pedagog. Nu chiar Marius Chicoş Rostogan, dar undeva pe-aproape :)

Nu pot trece pe lângă o maşină, animal, copac, floare, etc fără să zic singură, cu voce tare sau doar în minte:

Uite maşina!

A trecut tramvaiul!

Uite pomul!

Căţelul latră.

Nu pot vedea că pune copilul mâna pe ceva fără să sar cu gura:

E cană. E goală/udă/mare/mică.

Da, este o furculiţă, cu furculiţa mâncăm.

Ghiozdanul. Îi trebuie lui D. la şcoală.

Creionul. E galben.

Etichetez emoţiile:

Eşti supărat că ai căzut.

Ce vesel eşti!

Eşti tristă că nu mergem la munte?

Mami e supărată că i-ai dat o palmă.

D. e nervos că nu-şi găseşte creioanele.

Ştiu, şi fetele care lucrează cu Maria păţesc acelaşi lucru :) Defect profesional, e clar, dar cât de mult mă ajută cu Cosma! Lumea lui e mult mai coerentă datorită descrierilor mele scurte şi concise, iar obişnuinţa de a "prompta" (a-l ghida fizic) după ce i-am cerut o dată sau de două ori să facă un lucru m-a scutit (deocamdată) de cicăleli şi instrucţiuni repetate până la plictiseală.

A, şi mai am un reflex, "Nu"-ul neutru din ABA: interdicţia spusă calm şi neutru, fără să mă ambalez şi fără să privesc în ochi, ca să nu dau şansa unei negocieri :) (valabil doar pentru Cosma, se-nţelege, cu D. bătălia e pierdută de mult, iar Maria a început şi ea să se sclifosească şi să-mi zică "Nu vreau!". Ah, dar cât iubesc asertivitatea ei, chiar şi aşa, incipientă.)

Să trec la reflexe şi cântecelele cu broscuţe şi şoricei cu care mă trezesc dimineaţa în cap? :))

Prin fereastra temniţei

2009-04-04T22:04:00.000+03:00

Deoarece în ultima vreme nu am mai găsit timp suficient pentru blog, mă străduiesc ca măcar în weekend să am aici un musafir :)

Astăzi vă invit pe toţi să faceţi cunoştinţă cu Sfântul Nicolae al Serbiei.

Miercuri, 8 Aprilie 2009, la ora 18, Editura Predania organizează la Bucureşti, împreună cu Seniorii Ligii Studenţilor, lansarea cărţii "Prin fereastra temniţei" a Sfântului Nicolae Velimirovici şi vizionarea filmului documentar "Sfântul Nicolae al Serbiei."Vor vorbi Părintele Constantin Lazăr, Gheorghe Fedorovici, publicist, şi Elena Dulgheru, critic de film.Evenimentul va avea loc în Aula Magna a Facultăţii de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, Bucureşti.

Un scurt fragment din documentarul despre acest sfânt puţin cunoscut, dar cu o apariţie explozivă - aşa cum este întotdeauna sfinţenia: aici.

Evadarea e viaţa mea

2009-03-28T11:24:00.000+02:00

Pare firesc să trăieşti în oraş şi să îţi doreşti să fii mereu în altă parte. Marea majoritate pare să considere asta un concept valabil doar în timpul executării programului de concediu.

Schizofrenia în care suntem încurajaţi să ne complacem e mediul perfect pentru dezvoltarea microbului monotoniei. Rupem lanţul doar în week-end, la team-building sau în concedii. Şi atunci cu grijă, că duşmanul de la resurse umane pândeşte tot timpul.

Citeşte mai departe tot articolul.

via Răzvan Exarhu

Duios Tatiana trecea

2009-03-24T23:11:00.000+02:00

Corina e cu Ica. Ica are o carie. Caria e mare.

Rică e cu Romică. Rică are o rană.

Ţicu şi Tanţa văd un ţânţar care înţeapă.

Horia hoinăreşte cu Haiduc când nu sunt la horă.

Zoica udă din zori zorelele şi zambilele.

Tatiana trece tocmai acum pe trotuar.

Nu e o glumă. Şi nici Lecţia lui Eugen Ionescu. Sunt fragmente din Abecedarul de clasa I.

Copiii le copiază în caiete. Caietele lor mari, care nu înţeapă. Stiloul scârţâie, pesemne s-a golit. Să-l umplem, mama, şi să mai citim despre Vasile, vărul lui Viorel, vecin de pagină cu Laura şi Lică. Lică are liliac, iar Rică are o rană. Ah, s-o astupăm cu zambilele Zoicăi, prietena lui Zizi, care zâmbeşte prin zarva din zăvoi.

Liber şi neînghiontit de nimeni, D. a scris azi o frumoasă propoziţie cu cuvântul "zor": Azor aleargă de zor în zori.

De ce m-am crispat? Pentru că nu era în Abecedar?

Nu-i nimic, este primul pas spre doctoratul total, care începe, nu-i aşa, cu percepţia aliteraţiei şi a felului în care sunetul e prins de aripi în zbor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, uite-aşa, şi să-ţi arunci gâtul spre fereastra cea mai apropiată, căci tocmai atunci s-ar putea să treacă cineva pe trotuar...

Ţuţu, motanul lui Ţicu. Sau poate Tatiana.

Unplugged kids

2009-03-20T08:37:00.000+02:00

Săptămâna asta am fost cu adevărat scoşi din priză - mai ales eu :)

D. a avut interdicţie la net din cauza unei boacăne, aşa că ne-am distrat de minune. L-am lăsat să gătească (pasiunea lui) şi am încercat să mă bag cât mai puţin peste el - urăşte asta, şi are dreptate. Aşa că băiatul a făcut două zile la rând cornuleţe şi biscuiţi de post - o minunăţie, l-am ajutat doar la frământat coca, în rest s-a descurcat singur-singurel. Aseară a recidivat şi a făcut pizza (de fapt, am făcut două, eu pe prima, el a tras cu ochiul şi a făcut-o pe a doua). Nu am poze cu pizza, dar am o poză cu ultimii trei biscuiţi, salvaţi de mine special pentru blog :)

C. scrie toată ziua, e pasiunea lui. Bine, e mult spus "scrie" la 1,6 ani, dar mâzgăleşte cu atâta meticulozitate şi silabisind în şoaptă atât de concentrat, încât ai crede că scrie şi citeşte în acelaşi timp :)

Maria a fost ceva mai bine, dar se pare că e turtită de răceală (la ea, dacă nu îi curge nasul sau nu are febră, chiar nu ştiu ce o doare sau dacă o doare). Aşa că mai toată săptămâna a umblat în braţe cu borcanul muzical din imagine, care pe ea o consolează şi pe mine mă enervează :(

Fabrica de fericire

2009-03-16T23:17:00.000+02:00

Că tot sunt într-un anti-freudian mood :), mi-am adus aminte de un documentar senzaţional pe care l-am văzut anul trecut, The Century of the Self.

Dezavantaje:

Nu e genul conspiraţionist care mai circulă pe bloguri :)

Este în engleză, fără subtitrări (pentru cine ştie un pic de engleză, menţionez totuşi că este vorbit într-o engleză britanică impecabilă, mai uşor de înţeles)

este lung: are 4 episoade, fiecare durează câte o oră.

Avantaje:

este un documentar BBC exploziv

oferă foarte multe imagini de arhivă de la începutul secolului XX

pune istoria recentă într-o perspectivă inedită

Pe scurt, documentarul face legătura între apogeul psihologiei freudiene şi naşterea societăţii de consum. Mai precis, americanul care a dezvoltat noţiunea de public relations şi de consum în America a fost un discipol înfocat al lui Freud şi s-a bazat pe ideea de subconştient colectiv pentru a declanşa febra consumului: cumperi nu pentru că ai nevoie, ci pentru a te exprima pe tine însuţi, pentru a-ţi exprima sinele ascuns.

Ehei, iubirea de sine nu e ceva nou, cineva pus pe rele ne gâdilă mereu sinele :) Dar o asemenea celebrare a sinelui şi a puterii lui ca în secolul XX este într-adevăr, fără precedent.

Iată primul episod al documentarului, cu subtitlu Hapiness Machines. Fiecare parte are câte 10 minute:

-descarcă partea I

-descarcă partea a 2-a

-descarcă partea a 3-a

-descarcă partea a 4-a

-descarcă partea a 5-a

-descarcă partea a 6-a

Later edit: titlurile următoarelor trei episoade sunt:

The Engineering of Consent

There Is a Policeman Inside All Our Head: He Must Be Destroyed

Eight people Sipping Wine In Kettering.

Dacă există cerere, o să caut linkurile şi pentru aceste episoade :)

Amelie nu a făcut crize de tantrum

2009-03-13T08:42:00.000+02:00

Există un curent foarte puternic în cărţile de creştere a copilului care vine pe filieră psihanalitică şi care caută vinovăţii trecute care să explice defectele prezentului. Mai pe scurt, părinţii şi anumite evenimente din copilărie determină şi explică felul în care se manifestă/gândeşte/simte copilul.

Mama nu l-a ţinut în braţe suficient. L-a pus prea devreme în premergător :) Nu i-a vorbit când era în burtică. A plecat în concediu şi nu l-a luat şi pe el. L-a lăsat să-l crească bunicii. Tatăl îl trăgea de ureche când făcea prostii. Mama n-a dormit cu el în pat. A fost prea stresată şi de-aia face acum copilul circ toată ziua. Etc.

Dar şi părinţii au fost nişte copiii cândva, nu? Şi atunci felul în care se manifestă ei se datorează modului în care părinţii părinţilor s-au manifestat. Iar bunicii, săracii, n-au nici o vină, că străbunicii au călcat strâmb. Şi uite aşa facem o leapşa înapoi în timp, din părinte în părinte, şi nu ştim exact unde se opreşte vina.

Stilul ăsta de interpretare mi-e nesuferit. În primul rând pentru că nu acordă copilului dreptul la o viaţă interioară independentă, ci mută toată vina/responsabilitatea în spate, pe umerii părinţilor. Sigur, în mod clar ne influenţăm copiii, dar nu în măsura absolută pe care o pretind astfel de teorii şi nu neapărat prin evenimente de felul celor invocate. Cred cu tărie că fiecare copil care vine pe lume are traseul lui unic în viaţă şi este călăuzit de Dumnezeu indiferent de nevroza sau nepăsarea părinţilor.

Gândindu-mă la problemele astea, mi-am amintit de un film drag mie, Amelie Poulain. Un film despre dragostea de viaţă şi bucuria lucrurilor mici. Ei bine, regizorul a avut inteligenţa să ia peste picior clişeele de sorginte freudiană care fac ca în orice film american, criminalul să fi avut o copilărie nefericită, să fi fost abuzat/traumatizat de părinţi. Nu. Deşi o pune să se nască într-o familie mai mult decât dubioasă (un tată nevrotic şi o mamă de gheaţă :)), Amelie devine misionarul inocenţei copilăriei într-o lume abrutizată.

Pentru cine nu a văzut filmul, pun aici trailerul:

Şi primele zece minute din film, unde se descrie familia :)

De ce nu ascultă copiii? (2)

2009-03-12T08:24:00.000+02:00

Ziceam acum două zile că motivele de bază ale neascultării, după părerea mea, sunt unele genetice (temperamentul copilului) şi psihologice (nevoia de a testa limitele - motiv valabil doar la copiii mici! şi oglindirea stărilor părinţilor - acest din urmă motiv a reieşit din discuţiile de la comentarii).

Ei, dar mai există şi un alt factor - esenţial, dar niciodată luat în seamă (excepţie fac persoanele care citesc :)). Sufletul copilului, ca al oricărui adult, este un teatru de război nevăzut. Deşi este ocrotit în pruncie de harul Botezului, pe măsură ce creşte, copilul învaţă să cunoască răul. Văzându-ne pe noi, văzând alţi copii, învaţă să se răstească, să dea cu picioarele, să ia jucăria altuia, să mintă, să vorbească urât. Să-şi facă voia lui.

Şi copiii, ca şi noi, sunt prinşi în lupta asta nevăzută pe care o ducem pentru mântuire. Iar neascultarea este motivul de căpetenie pentru care Adam a fost alungat din rai. A-ţi face mereu voia ta este drumul sigur către împietrire, aroganţă, iubire de sine şi tot ce vreţi. Nu degeaba toţi sfinţii au insistat până la epuizare că singura care te mântuieşte este ascultarea/smerenia. Şi că binecuvântarea părinţilor este o pavăză greu de străpuns de Cel rău.

Dar o asemenea atracţie spre neascultare este cu mult peste puterile lor de înţelegere. Nici de la 7 ani în sus nu e foarte uşor de priceput. Plus că necesită enorm autocontrol, pe care un copil cu greu îl are (mai ales cei năbădăioşi din fire).

De-asta cred că, dincolo de teorii psihologice şi tehnici de lucru, relaţia cu copilul nu se poate îmbunătăţi decât prin rugăciune.

Cineva îmi spunea mai demult să zic mai bine o rugăciune în gând şi să tac atunci când mă enervează bărbatu' decât să mă iau la ceartă şi să nu ajung nicăieri. E perfect valabil şi la copii. Când o iau razna şi vezi că orice le-ai zice le intră pe o ureche şi le iese pe alta, mai bine taci şi roagă-te în gând să se liniştească.

Ah, dar cine mă învaţă şi pe mine să-mi ţin gura în momentele esenţiale?

Leapşa de la Anca

2009-03-11T17:01:00.000+02:00

Anca m-a lepşuit, dar am tras puţin de timp :) Am vrut să pun câteva poze relevante, dar uite că nu le mai găsesc :( Prin urmare, o să dau doar titlurile unor poze virtuale. Deci uite ce mă face pe mine să zâmbesc:

1. Damian cântând fericit "Deşteaptă-te, române!" în vestiarul de la şcoală, după ora de înot

2. Cartofii scoşi din cămară de Cosma şi aranjaţi cu grijă pe canapeaua din sufragerie

3. Eu scriind absorbită la calculator şi în spatele meu, Maria cu cearceaful în cap aşteptând nemişcată să mă întorc

Merge? :)))

Dau leapşa mai departe mamei lui M.

De ce nu ascultă copiii (1)

2009-03-10T23:23:00.000+02:00

E, şi cum ziceam, ca să ţinem balanţa între disciplină şi iubire, ar trebui să pricepem de ce ăştia micii/marii nu ascultă :).

Primul răspuns e foarte limpede şi a fost dat de toţi psihologii: copiii habar nu au când aterizează în lumea noastră care sunt mecanismele ei de funcţionare - regulile. Şi habar nu au că trebuie să se supună acestor reguli. Le învaţă treptat, în principal încălcându-le :) Şi cum descoperă că un anume gest a enervat-o pe mami, îl repetă cu insistenţă, să vadă până unde poate merge. Cu alte cuvinte, copiii testează limitele. Neascultarea lor (când sunt mici, până în maxim 5 ani) e o formă de cunoaştere a lumii (paradoxal) şi de manifestare a independenţei.

Pe urmă, lucrurile se complică. Intră în joc în mod cert temperamentul fiecărui copil. Mă uit la Cosma al meu (1,6 ani) cât de liniştit şi blând este - deşi are, desigur, momentele lui de încăpăţânare. Dar acceptă repede regula şi nu se supără foarte tare. Este de ajuns să-i spun o dată pe un ton neutru, dar ferm, cum stă treaba, şi deja ŞTIE.

Ei bine, când avea 1,6 ani, Damian începuse deja să ia palme la funduleţ :(( Mi s-ar părea o barbarie acum să îl altoiesc pe Cosma, dar ţin minte că atunci eram disperată cu Damian, care făcea crize de furie în toată regula, se mai dădea şi cu capul de podea, şi nu se putea linişti cu nimic, nici cu ţinut în braţe, nici cu vorbe frumoase, cu nimic! Şi mai rău, ţin minte că îl apucau uneori manifestările astea de independenţă în situaţii-limită pentru mine, când numai cu o palmă la fund mai rezolvam ceva - de exemplu, traversam strada, Maria pe atunci nu mergea, era în cărucior, pe el îl ţineam de mână, şi se trântea în mijlocul străzii taman când venea spre noi o maşină...

Bagajul ăsta genetic, să-i zicem, (temperamentul) este clar un factor care înlesneşte sau dimpotrivă, îngreunează adaptarea copilului la reguli. Un copil îndărătnic va avea mai mult de luptat cu sine însuşi în viaţă - şi poate pentru asta chiar merită mai multă înţelegere şi compasiune...

Chiar în seara asta am dat peste un sfat al Sfântului Teofan Zăvorâtul către o mamă care se plângea de fetiţa ei:

"Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel încât ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi dvs ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.

De ce asemenea cruce întrebaţi? Ca să vă smerească şi să vă alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem poftelor proprii şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu."

Disciplină şi iubire (1)

2009-03-10T16:47:00.000+02:00

Discuţia despre educarea/disciplinarea copiilor s-a cam aprins, şi simt nevoia să separ un pic firele de discuţie. Cred că sunt câteva probleme care merită dezvoltate pe îndelete:

- motivele pentru care nu ascultă copiii (sau mă rog, cele mai importante, din punctul meu de vedere)

- metodele de disciplinare (aici ne înfigem în terapia comportamentală :)) - care sunt, cât de eficiente şi în ce condiţii.

Dacă în seara asta reuşesc să găsesc o jumătate de oră de linişte, promit să scriu despre motivele neascultării (în opinia mea, desigur). Dar acum Damian îmi dă târcoale pentru cele 30 de minute pe zi de screen time :), iar Maria îmi cară tot felul de cărţi în cap sau în poală şi mă roagă să-i citesc. E cazul să mă ridic de pe scaun şi să dau shut down, nu?

Pe noi cine ne disciplinează?

2009-03-10T08:25:00.000+02:00

Am să public sub formă de postare răspunsul unui prieten bun la articolul precedent, cel cu milităria :) Dincolo de faptul că este echilibrat şi subtil, îmi pregăteşte terenul pentru felul în care vroiam să continui discutarea problemei disciplinării copiilor - o problemă care mă macină îndelung, recunosc. Mulţumesc, M!

Ti-am tot citit postarea in incercarea de iti/imi da un raspuns si nu cred ca am reusit. Stiam oricum ca dpdv al autoritatii parentale sunt o catastrofa.

Eu cred ca n-ai avea nicio dilema daca, asa cum spui, ti-ai putea pastra rabdarea si n-ai reactiona inainte de final printr-o descarcare nervoasa. Numai Dumnezeu reuseste chestia asta cu noi oamenii, niste copiloi pe care nu ii poti duce cu forta in camera lor. In ultima instanta sa zicem ca i-ai putea baga acolo, dar scena incepe deja sa miroasa a carcera.

Deci, din experienta mea, copiii au mai multa rezistenta ca noi in insistenta decat avem noi adultii in rabdare. La mai mult de 30 de minute de foc de mitraliera continuu dupa zile intregi de asediu cu rafale sporadice eu cedez. Si asta in cea mai buna dintre situatii. In general ma rastesc la ei scurt si fara noima, oricum infricosator, la care sunt doua continuari: 1. ori ei incep sa planga de-adevaratelea, cred ca de rusine si de neputinta de a fi altfel, dupa care ii iert si razboiul inceteaza pentru o vreme. Sau 2. nu reusesc sa fiu indeajuns de impunator, ei continua tirul si atunci eu ma supar de-adevaratelea (imi pare rau ca mi-am pierdut firea si simtul ratiunii) si nu mai pot rosti nimic o vreme. Repaus vocal. Galagia din jurul meu atunci se pierde in eter, devin prea indepartat ca sa ma mai afecteze balamucul din jur. Atunci ei simt ca m-au covarsit si din mila ca la un om cu un betesug vin si ma mangaie ca sa imi treaca. Iar mie imi trece greu, cam asa ca mamei lui Nica a Petrei.

Evident ca cu povestea asta nu ti-am oferit nicio solutie. Am insa o metoda prin care sper ca intr-o zi sa gasesc un raspuns: ma tot gandesc la cum face Dumnezeu cu mine ca sa ma aduca spre bine si sa ma inspir din asta. Si cred ca aici fiecare parinte gaseste raspunsul lui neasemuit. Pe al meu cred ca l-am gasit doar ca e atat de greu de aplicat, incat uneori pare imposibil.

Oricum un lucru mi-e clar: e o prostie sa am pretentia sa obtin de la copiii mei mai mult decat face El cu mine ca sa ma aduca spre bine. Ar fi vanare de vant.

Dăm milităria jos din pod...

2009-03-08T15:51:00.001+02:00

...sau încercăm să îmbunătăţim relaţiile părinţi-copii :) (în limbaj politically correct).

Citesc de ceva vreme cartea "1-2-3 Magic. Effective Discipline for Children 2-12", pe care o căutam de multişor. O am într-o variantă xeroxată şi îmi prinde tare bine în clipele (rare) când am răgaz să o studiez.

Motivul? Sunt cam debusolată în relaţia cu băiatul meu mare, de 7 ani. E un copil extrem de deştept, sufletist şi tot ce vreţi, dar mult prea exuberant/turbulent/gălăgios/încăpăţânat etc pentru puterile mele. Orice cerinţă din partea mea este negociată de el la sânge, şi ori cedez eu (el niciodată! e un precupeţ înnăscut!), ori se lasă cu scandal şi nervi. Nu îl pot constrânge decât prin pedepse (cost-response, cum s-ar zice în terapia comportamentală), dar mi s-a acrit şi mie de strategia asta, mai ales că într-o zi a început să-mi spună cum se gândeşte el să-şi pedepsească plozii când i-o avea!!

Acum, să nu vă imaginaţi cine ştie ce abuzuri din partea mea :), singura pedeapsă care "merge" este să-i tai calculatorul ... Funcţionează aşa de bine, încât mă sperie...Adică mă sperie puterea pe care o are asupra lui ecranul. Deşi nu îl las mai mult de o jumătate de oră pe zi la calculator, este literalmente înnebunit şi negociază orice minut ("am fost la baie", "s-a blocat", "nu s-a încărcat", etc etc) ca să mai stea un pic în plus.

Ei, şi cum ziceam, caut să-mi schimb modul de abordare. Încerc din răsputeri să-l laud când face ceva bine (dar cum vede că îl laud, mă întreabă fremătând dacă pentru asta îl las o jumătate de oră în plus la calculator, şi iar intru în bucla din care nu se iese decât cu ceartă...).

Uff, e tare complicat să ai copii mari...Ştiu, i-ar trebui o curte, că bate toată ziua minge în casă, are foarte multă energie, nu e genul care să stea să coloreze/lipească, etc, dar nici nu ştiu ce să fac în situaţia dată, cu Maria aşa cum e şi cu Cosma printre picioarele mele.

Şi ca să închei, am terminat prima jumătate din carte, cea care se ocupă de managementul comportamentelor care vrem să înceteze ( de exemplu, urlete, tăvăleli, răspunsuri urâte, etc). Se merge pe ideea de numărat până la 3 (cu 15 secunde pauză între 1, 2 şi 3, ca să-i dai copilului timp să se oprească), apoi time-out - nu s-a potolit, îl duci frumos în camera lui şi îl laşi acolo câteva minute singur. Cheia este SĂ NU ŢIPI şi SĂ NU TE ENERVEZI, altfel totul se duce de râpă.

Mda, aici e aici, e greu să-ţi ţii nervii...

Şi mai e ceva: ce faci când e prea mare ca să-l duci în camera lui dacă el se împotriveşte?

Despre rolul duhovnicesc al hoţilor

2009-03-02T17:56:00.000+02:00

De vineri am fost iar în spital. De data asta Maria şi-a revenit mai repede, mulţumim Domnului.

Duminică dimineaţa ne-am externat şi am plecat fericiţi spre biserică, unde am mai prins jumătate de slujbă.

La sfârşit, am aflat că eram în Duminica iertării. Părintele ne-a îndemnat să ne cerem iertare de la cei pe care i-am amărât cu ceva şi să iertăm şi noi pe cei care ne-au enervat/deranjat/mâniat în vreun fel sau altul.

Eram foarte fericită şi liniştită că ne întoarcem acasă. Nu ştiam pe nimeni care să fi avut ceva împotriva mea şi nici nu mă ştiam să fi deranjat pe cineva foarte tare. O mulţumire de sine cam dubioasă.

Am plecat spre maşină, cu gând să ne întoarcem acasă. Dar şoc şi groază! Geamul spart, ciobuleţe pe jos. Bagajele noastre de spital dispărute. "Cineva" făcuse o vizită scurtă la maşină şi ochise genţile mai arătoase. Aveam acolo şi laptop, şi modem de internet, şi portofel, şi cărţi, şi haine...

Mi s-a pus un nod în gât. Ştiu că posturile încep în şuturi, dar de fiecare dată iau şutul de unde nu mă aştept. Semn că trebuie să fii pe fază tot timpul - treaz, cum zic Părinţii.

Acum ştiu că am pe cine ierta. Recunosc că mi-e cam greu.

imagine: Iertare, print de Thierry Ona

De ce mâncăm?

2009-02-28T14:25:00.000+02:00

Se apropie Postul cel mare. De ce postim? Dar de ce mâncăm?

Vă invit să citiţi un articol extrem de frumos şi incitant scris de Father Stephen despre post, mâncare şi muribunzi:

Fasting is not dieting. Fasting is not about keeping a Christian kosher. Fasting is about hunger and humility (which is increased as we allow ourselves to become weak). Fasting is about allowing our heart to break. Citeşte tot articolul.

Nutriţionişti

2009-02-23T23:48:00.000+02:00

După cum povesteam acum ceva timp, sunt în căutarea unui nutriţionist care să mă ajute cu dieta cetogenă. Am fost la Ligia Alexandrescu, o tipă drăguţă şi cu studii prin America, dar a fost sinceră şi mi-a spus că nu se ocupă decât de copii sănătoşi (obezitate, diabet), că nu se bagă pe dieta cetogenă.

La Cristi Mărgărit, recomandat de Degeţica, nu mă duc nici să mă tai :) Am găsit un blog al 'mnealui şi mi s-a făcut un pic jenă după ce am citit câteva replici de duh... Plus că tipul e antrenor de fitness, deci nu văd care are fi competenţa lui în materie de diete pentru epilepsie...

Am reţinut totuşi de la Ligia Alexandrescu ideea de a-l căuta pe Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Igienă (zice ea), care îmi poate pune la dispoziţie liste cu toate informaţiile nutriţionale ale alimentelor care mă interesează. Asta ar fi o chestie namipomenită, pentru că la noi nu e deloc neobişnuit să cumperi smântână "naturală" şi să aibă de fapt gelatină sau amidon, ceea ce poate da peste cap dieta care mă interesează şi poate declanşa crize noi.

Partea proastă este că Mencinicopschi nu pare a avea nici o legătură cu Institutul de Igienă (după cum reiese de pe site-ul lor) şi nu văd cum să dau de el... Are cineva vreo idee?

Lozul meu

2009-02-23T15:02:00.000+02:00

În ultima vreme am reuşit să mai citesc câte ceva. Am început luna trecută, în spital, unde vrând-nevrând aveam mai mult timp la dispoziţie, şi nu m-am mai putut opri. Uitasem cam de multişor cum e să devorezi o carte.

Acum, ca să vă dezamăgesc, nu am citit nici un roman faimos sau carte de ultimă oră. Mă aşteaptă şi acelea, e drept, dar le cam ocolesc. Am avut nevoie acum să citesc vieţile unor oameni aparte, din care pot absorbi viaţă şi înţelepciune. Mă interesează cum să trăiesc, nu ce să cred sau de ce să râd.

Şi m-a lovit încă o dată constatarea uluitoare că nu contează unde eşti, ci cum eşti. Aşa zicea un părinte de prin Pateric, şi mereu îmi repet cuvintele astea fenomenale. Am parcurs vieţi de oameni sfinţi atât de diferiţi, încât am înţeles pentru a suta mia oară că nu există şablon de sfinţenie la Dumnezeu. Poţi fi grec ortodox din tată în fiu (pr. Dimitri Gagastathis) sau poţi fi un american specializat în chineza veche (pr. Seraphim Rose), poţi fi un athonit retras (stareţul Efrem Katunakiotul) sau un preot de ţară cu 9 copii (pr. Dimitri Gagastathis). Poţi sluji în China (pr. Ioan Maximovici) sau în poţi înfunda puşcăriile bolşevice şi dârdâi pe la Cercul Polar (arhiepiscopul rus Luca). Poţi fi chirurg celebru (arhiepiscopul Luca) sau un ţăran cu şase clase (pr. Dimitri Gagastathis).

Nimic nu te poate împiedica să te sfinţeşti. Nu există o reţetă de mântuire şi orice paseism este din cauza asta o îndreptăţire de sine. "A, dacă aş sta la curte, la linişte...", "Dacă aş avea mai mult timp liber", "Dacă n-aş avea servicul ăsta de dimineaţa până seara...", "Dacă n-aş sta cu copiii pe cap toată ziua...", "Dacă aş trăi la ţară, nu în Bucureştiul ăsta murdar..."

Dacă şi cu parcă, vorba poezioarei. Aici şi acum e mântuirea şi sfinţenia. Aici, în Bucureşti, pe vremea lui Băsescu, printre E-uri şi cipuri, jeepane zgomotoase şi manele. Fără false nostalgii rurale sau ecologice. Nu e fantastic?

Something funny

2009-02-11T08:30:00.000+02:00

Blogul meu a devenit cam morbid în ultimele luni (nu că aş fi vrut), aşa că e vremea să mai facem şi lucruri inutile şi haioase. De pildă o leapşă, primită de la Degeţica.

Care sunt lucrurile pe care nu ţi-ar plăcea să le vezi în veci la tine în casă (amenajări interioare, decoraţiuni, etc)?

Pornesc zicând că nici nu am la mine în casă astfel de lucruri. Stau (încă) la bloc, dar ne-am făcut un cuib tare cald şi primitor :) Iar starea de bine dintr-o casă cred că o dă duhul casei, felul în care cei ce o locuiesc îşi rezolvă problemele, neînţelegerile, ciocnirile. O casă în care pluteşte o tensiune nerezolvată e o casă urâtă, oricât de trendy ar fi împodobită.

So...

-nu îmi plac interioarele sobre, moderniste, neomoderniste, etc, etc, cu metal, sticlă sau variaţiuni de alb-negru. Mă deprimă, îmi dau senzaţia de office, parcă mă duc să dau un interviu.

-nu îmi plac interioarele care suplinesc perfect lipsa exteriorului...asta e o mare problemă...stau la bloc, aşa că vrând-nevrând, avem tot ce ne trebuie în prăvălie, dar dintotdeauna mi-am dorit să am o casă care să nu mă absoarbă atât de mult încât să nu mai ies din ea.

Dacă n-ar fi soţu', aş renunţa cu drag şi furie la teveu, dar înţeleg un pic nevoia de a te spăla pe creier în faţa ecranului când vii acasă după o zi obosită...sau poate nu? În fine, ecranul ăsta e şi el una din chestiile are suplineşte exteriorul - plimbările în aer liber, ieşitul prin oraş, întâlnirea cu prietenii.

-nu mă simt în largul meu în case care strălucesc de curăţenie, ordine şi disciplină. Sigur, îmi place ordinea şi curăţenia, dar în limitele bunului simţ, adică pun mai presus de toate libertatea copiilor de a se juca în cutia asta de chibrit în care stăm decât să-i pun să stea smirnă ca să nu deranjeze casa.

De-asta înnebunesc când mă duc pe la ai mei, care au cultul detaliului şi perfecţiunii, şi trupa noastră de 3 copii e o vijelie care le răvăşeşte criteriile, standardele, calmul/stresul... Recunosc că eu îl las pe Damian să joace fotbal în casă (sigur, joacă cu tati, cum altfel?), ceea ce pentru ai mei e o impietate. Nu mai departe de anul trecut ne-a picat caloriferul din sufragerie, bătut şi şutat bine de nişte luni bune :)

-a, şi nu suport animale în casă. Sorry pentru iubitorii de animăluţe, dar chiar mi se pare că e o distorsiune şi a vieţii lor, şi a vieţii noastre.

Cam asta e lista cu ce nu îmi place. Ce îmi place se poate rezuma pe scurt prin: materiale naturale, multă culoare (variaţii de verde, roşu, galben, portocaliu, maro, cărămiziu, etc) şi o vagă senzaţie de nefinisat/lucru manual.

Mersi, Sabina! Le provoc să răspundă la leapşă pe Michele şi Michi :)

Băbeşte, despre boala copiilor

2009-02-09T14:39:00.000+02:00

Boala asta urâtă care are un nume popular atât de inocent este extrem de versatilă şi frustrantă - nu numai pentru cel care o suportă, ci şi pentru medici. Am citit multe despre epilepsie de când s-a născut Maria, am consultat mulţi doctori, dar toţi îţi spun acelşi lucru: "nu ştim foarte multe".

Aşa, un pic băbeşte, convulsiile sunt descărcări electrice puternice care au loc în creier într-un mod haotic. Neuronii din creierul nostru funcţionează prin descărcări electrice, dar organizate, ca să zic aşa. Şi receptorii respectivi au capacitatea de a se autocontrola, adică de a se opri şi de a porni atunci când trebuie. De exemplu, la intrarea în somn, în mod normal intră în funcţiune nişte receptori care inhibă activitatea caracteristică stării de veghe şi induc starea de somn. Ei bine, dacă aceşti receptori nu se mai inhibă, creierul este ca un motor turat la maxim, care la un moment dat face scurtcircuit. Astefl de scurtcircuite sunt convulsiile, adevărate "furtuni electrice".

Convulsiile sunt însă o consecinţă a unei cauze necunoscute. Nimeni nu ştie ce le provoacă. Din pricina asta tratamentele sunt în mare parte ineficace, având în vedere că nu se tratează cauza, ci un efect.

La Maria, convulsiile au avut dintotdeauna legătură cu somnul. De obicei, se manifestă în somnul superficial, deci se petrec undeva la adormire sau trezire. Sigur, atunci când starea de rău se agravează, apar şi convulsiile din timpul zilei, în stare de veghe.

Din acest motiv, somnul Mariei a fost pentru mine sfânt şi a devenit o adevărată obsesie de-a lungul timpului. Am întotdeauna grijă să doarmă ziua şi să nu fie trezită (lipsa somnului este un factor clasic declanşator de crize), şi a trebuit să dorm cu ea mereu. De câţiva ani ne-am luat şi cameră de supraveghere, pentru perioadele când mai stau trează după ce ea se culcă.

Deocamdată, am depăşit toate veştile bune care ţi se dau când te găseşti face to face cu un astfel de diagnostic: că 60% din epilepsii sunt tratabile (a noastră nu este), că la unii copii convulsiile dispar o dată cu vârsta (la noi s-au agravat), că bolnavii de epilepsie pot duce o viaţă normală şi nu le este afectată în nici un fel inteligenţa (la noi a fost).

Investighez acum ca posibilitate de tratament dieta cetogenă, despre care am mai scris, dar pe care medicii de aici nu mă încurajează s-o abordez (de ce??). E drept că doar la un anumit procent de copii are efect, dar m-am obişnuit să mă aflu în procentele alea mici, în care nu vrea nimeni să se închipuie, aşa că sunt dispusă să încerc orice (în limita bunului simţ, desigur... maică-mea mă bate la cap cu nu ştiu ce caraghioslâc de Reiki sau Riki, habar n-am cum se scrie, dar îmi place să cred că sunt un om rezonabil...).

Vineri am programare la nutriţionist, multă lume m-a îndreptat spre Ligia Alexandrescu. De fapt, Corina noastră cea sufletistă s-a dat peste cap să găsească nutriţionist, aşa că mă duc cu încredere. Sper să găsesc un om deschis la minte şi dispus să ne ajute.

Mai povestim pe urmă pe tema asta.

Acasă

2009-02-09T08:38:00.001+02:00

Ne-am externat săptămâna trecută. Suntem acasă, unde e aşa de bine...

Mă bucur să-mi regăsesc obiceiurile şi rutina mea dintotdeauna, de care mă tot plângeam în ultima vreme, dar pe care acum n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Da, să fac mâncare, să strâng hainele aruncate peste tot sau să spăl chiuveta mi se pare de vis pentru că le pot face când vreau şi cum vreau eu.

Am scăpat de oroarea îngrijtoarelor de spital care dau buzna să schimbe gunoiul sau să spele pe jos când tocmai ţi-a adormit copilul bolnav şi tu nu îndrăzneşti nici să-ţi mişti mâna amorţită, de frică să nu-l trezeşti. Am scăpat de aroganţa îngrijitoarelor şefe care vin dimineaţa să-ţi cotrobăie prin sertare şi să se uite pe sub pat, ameninţând cu Sanepidul dacă mă grăbesc să ascund de urgenţă hainele şi încălţămintea cu care umblu pe afară. Sigur, pe Sanepid nu-l interesează că la toaleta spitalului nu e hârtie igienică, capac la veceu sau săpun, dar îl interesează cizmele cu care îmi încalţ copilul să-l mai scot la plimbare 10 minute pe zi.

Uff, sunt supărată rău. Am vrut să scriu una şi am dat pe-afară alta.

Maria nu a mai avut crize de o săptămână. În schimb, se simte rău, e apatică şi obosită, nu poate să doarmă şi îi fug ochii în toate părţile. Se uită la mine, dar parcă se uită prin mine. Mereu se plânge că o doare, dar nu ştie să-mi spună ce (capul şi ochii, zice ea), nu se pricepe să localizeze şi nu ştie să facă diferenţa între o durere, o ameţeală sau o stare generală de rău. Sunt în continuare într-o tensiune maximă, care mă epuizează. Ca într-un film în care muzica de suspans se prelungeşte obositor şi nu mai apare o dată deznodământul. Câteodată aştept să se întâmple ceva, ORICE, dar să ies din bucla asta a unei stări de rău pe care nu o înţeleg, pe care nu o pot alina în nici un fel şi de la care nu aştept nimic bun.

De aseară am început să îi dau din nou Nitrazepam, şi văd că a dormit bine. Pe lângă cele 3 anticonvulsivante şi cortizonul pe care le ia, Nitrazepamul dă tuşa finală la un cocktail toxic de toată frumuseţea.

Dar să fim fericiţi, se poate şi mai rău.

Spitalul fantomelor

2009-01-24T22:13:00.000+02:00

Ziua 13. De 13 zile locuim în spitalul fantomelor. Avem camera noastră la Izolator. Ne-am adus de acasă totul, ca pentru o excursie prost organizată, în care ai fost invitat într-o noapte, dar nu ţi s-a spus cât o să dureze. Perne, cratiţe, uscător de păr şi şampoane, laptop şi jucării.

"Ce e cu bagajele astea? Sunteţi din provincie? Băgaţi-le sub pat, să nu le văd, că vi le iau!" se răţoieşte fiecare şefă de tură.

Doamna Tim Roth, asistenta care ne schimbă branula, vrea să mă încurajeze: "Tebuie să avem încredere. Ştiţi cum spune la televizor, speranţa moare ultima."

Fătuca din Cernica cu care am nimerit în salon în noaptea internării îmi destăinie minunea petrecută la ei în sat cu un băiat suferind de epilepsie. "Părinţii au luat nişte haine de-ale băiatului şi le-au tăiat pe jumătate. Pe urmă, mama a îngropat o jumătate pe partea dreaptă a râului, iar tatăl a îngropat cealaltă jumătate pe partea stângă. Şi gata, i-a trecut. Zău!"

Luminiţa, asistenta "credincioasă", căreia îi pare rău că nu există o capelă la spital, dar căreia nu-i pare rău să ţipe la toată lumea şi să dea ordine când trebuie şi când nu trebuie, s-a nimerit să fie pe tură chiar într-una in nopţile în care Maria a avut nevoie (iar) de diazepam intravenos. "O să crape, doamnă, de la atât diazepam!! Ce păzeşte doctorul ăsta, el nu vede în ce hal e? Căutaţi-vă altul!" La 3 noaptea, astfel de cuvinte de îmbărbătare chiar îşi fac efectul. Poţi plânge în pumni până dimineaţa.

Eu, ultima fantomă, mă refugiez în laptopul ăsta după ce se sting luminile şi încep să număr convulsiile.

Hm, sau nu... ultima fantomă e poate Vlădica, pe care îl purtăm cu drag la noi într-o sticluţă de ulei, într-o icoană sau într-o carte.

Never smile at a crocodile

2009-01-11T00:22:00.000+02:00

Un cântecel foarte drăguţ, care ne place mult.

On hold

2009-01-11T00:04:00.000+02:00

Terapia Mariei este de mai multă vreme aproape suspendată. Cel puţin după regulile clasice de terapie. Spitalizările dese şi reacţiile secundare inevitabile (oboseală, apatie, mai nou insomnia provocată de schimbarea medicaţiei, ceea ce face ca Maria să nu doarmă noaptea şi să moţăie în timpul zilei) ne-au obligat să o lăsăm mai moale cu lecţiile.

Cu toate acestea, paradoxal, eu nu simt că stăm pe loc. Poate fetele care lucrează cu Maria au altă părere, nu ştiu :), dar eu am descoperit acum cu încântare că nu mai e nevoie de eforturile uriaşe de pe vremuri pe care le făceam când Maria rămânea "descoperită", adică cu zile libere, fără lecţii structurate.
Maria însăşi a descoperit bucuria de a fi în familie şi de a se juca cu Cosma sau de a privi la giumbuşlucurile făcute de tati şi Damian. Îi place să privească filmuleţe cu noi şi fetele de la terapie, îi place să asculte muzică şi să îi spun poezii (cam aceleaşi, e drept...), îi place să se alerge cu Cosma sau să se hlizească cu Damian, care o pune să repete cuvinte mai neortodoxe sau face fel şi fel de mutre la care Maria se prăpădeşte de râs.

Azi dimineaţă am fost cu toţii în Grădina Botanică, la zăpadă, şi ne-am simţit atât de fericiţi... E o uşurare neînchipuită să pot pleca undeva cu Maria şi să nu mă întorc acasă plină de nervi.

În plus, am decis să schimbăm un pic locaţiile de terapie, şi cea mai la îndemână soluţie a fost să o trimit pe Maria acasă la fetele cu care lucrează. O dată sau de două ori pe săptămână vom face mişcarea asta, şi cred că va fi extrem de benefică. Vineri seara a fost deja acasă la Diana şi am aflat cu uimire că a mâncat caşcaval - ea care nu pune gura pe aşa ceva de când o ştiu!

Mă rog doar să primim răgazul de a face tot ce ne propunem. Un vânt rece îmi suflă în ceafă, cum se spune...

Tăcerea ipocrită

2009-01-06T12:48:00.000+02:00

Urmăresc de ceva vreme blogul unei mămici palestiniene, jurnalistă de meserie şi locuind acum în State. Părinţii ei sunt în continuare în Gaza, împreună cu fraţii, surorile şi celelalte rude. Masacrarea palestinienilor din ultima vreme a făcut să-i citesc zilnic blogul, în căutare de informaţii "calde", neprelucrate de agenţii de ştiri.

Postarea ei de astăzi m-a umplut de ruşine faţă de tăcerea europenilor şi americanilor. Nu cred că avem dreptul să ne facem că nu vedem, ţine de demnitatea noastră de oameni şi creştini să mărturisim nedreptatea, oricui i s-ar întâmpla. Filozofia lui "nu mă priveşte" e una dintre cele mai ruşinoase.

Mărturisesc, deci, aici că sunt îngrozită de ce se întâmplă acolo şi indignată de ipocrizia şi părtinirea statelor civilizate.

Postez şi aici filmul de pe blogul ei, cu unul din cei doi (DOI!) doctori din Occident veniţi acolo să ajute, plus încă un film de pe CNN cu imagini din spitalele de acolo.

Cu mască sau fără mască

2009-01-04T16:54:00.000+02:00

Cea mai tare distracţie din ultima vreme în relaţia Maria-Cosma este deghizatul! Avem chiar la uşă un coş cu pălării/căciuli/fulare, plus şifonierul cu hainele mele :)), plus ce se mai găseşte prin camera Mariei (ochelari de soare, o perucă, meşe de păr roz de la păpuşi, etc).

Joaca independentă sută la sută este încercatul căciulilor din coşul de la uşă.

Cu puţin ajutor însă, se pot obţine şi ipostaze mai cool :)

Mersi!

2009-01-03T17:10:00.000+02:00

Spun " mersi" ca să vorbesc cu cuvintele Mariei, care îmi spune din toată inima "mersi, mama!" de fiecare dată când îi dau ceva ce-şi doreşte, dar aş vrea să strig un imens "Mulţumesc!".

Mulţumesc

Pentru că pot dormi liniştită lângă Maria, fără să mă mai tragă de păr sau să-mi dea palme/picioare.

Pentru că pot să-i dau să mănânce lui Cosma chiar dacă sunt singură în bucătărie cu Maria :))

Pentru că dacă am grijă să-i pun Mariei în farfurie ceva sticky (mămăligă, iaurt, ect), poate mânca singură în timp ce eu mă ocup de altceva.

Pentru că de cele mai multe ori poate spune ce vrea.

Pentru că se îl iubeşte atât de mult pe Cosma şi şi-a găsit în el un tovarăş nesperat de joacă.

Pentru că el, Cosma, e o comoară de copil şi a întrecut toate aşteptările mele.

Pentru că Maria e atât de cuminte şi bună şi răbdătoare.

Pentru că ne-am trezit şi în dimineaţa asta acasă, şi nu la spital.

Pentru că mi-a dat Dumnezeu mintea să mai şi mulţumesc, nu doar să mă plâng :)

Colind duios

2008-12-22T17:05:00.000+02:00

Ce e bine când e rău

2008-12-19T14:58:00.000+02:00

Deşi trăim într-un mare suspans în ultimele luni din pricina cursului imprevizibil pe care l-a luat boala Mariei, facem şi experienţa paradoxală a unei mari bucurii.

Maria nu este deloc înfrântă de furtunile care se petrec în creierul ei şi nu pierde deloc pasul cu terapia. Neaşteptat, este extrem de veselă şi atentă, ba pot zice că e un adevărat boom de entuziasm la ea. Se joacă foarte frumos cu Cosma, ne iubeşte pe toţi, comportamentele ei care ne dădeau bătăi de cap (mormăitul şi zgâriatul) sunt reduse la minim, iar limbajul ei se îmbogăţeşte zilnic.

Medicul care o are în grijă de 8 ani de zile (un om deosebit, pentru care nu găsesc cuvinte de mulţumire...), mi-a spus că s-ar putea ca episoadele de crize puternice să aibă, paradoxal, legătură cu progresele făcute de Maria. Mai ştie o fetiţă (olimpică la şcoală) care îşi provoca singură crizele înainte de un examen/test etc, pentru că simţea că atunci învaţă mai bine...

Sincer, eu am rămas cu gura căscată când am auzit. Nu ştiu dacă este adevărat şi în cazul Mariei, deşi biologia este şi ea o taină, dar e clar că Maria e într-o perioadă ascendentă de învăţare. Mă bucur şi sper să putem ajunge într-un punct în care să ne fie mai uşor şi mie, şi ei :)

Cu un sărut mai aproape de moarte

2008-12-16T00:38:00.000+02:00

de Savatie Baştovoi

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii.

Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticait, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată.

Era ingrozitor sa stiu ca eu nu-mi voi putea intoarce timpul vietii nici macar cu un singur ticait. Ma sfasiam sa simt cum dispare in nefiinta pentru totdeauna si irecuperabil sunetul acela monoton si trist.Acest sentiment il retraiam mai cu seama seara, la culcare.

Dar adevarata tristete si singuratate ma copleseau in casele straine, chiar si la bunica, unde ma adormea un ceas mare, sovietic. Atunci ma gandeam ce deprimant ar fi sa aud astfel de ceasuri toata ziua, dar totodata imi dadeam seama ca ele ticaie oricum, chiar si atunci cand eu nu le aud. Orice as fi facut si oriunde m-as fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care il mai vedeam era sa urmaresc cat mai atent trecerea timpului, sa o inregistrez, sa o explic. A fost cea mai dureroasa ocupatie din viata mea, dar n-a fost fara rost.

Am inceput sa vad trecerea timpului in orice: in frunzele care cad sau doar se misca, in orice schimbare, in orice cuvant sau gest care erau inghitite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu insumi ramaneam nemiscat si neputincios in fata trecutului care ma inghitea incetul cu incetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O masuram cu hainele din care cresteam, cu oamenii care mureau sau se casatoreau. Nimic nu opreste trecerea timpului. Si cei indragostiti pot spune: iata, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o imbratisare, cu un sarut mai aproape de moarte.

Suntem intotdeauna mai aproape. De multe ori ma surprind asupra aceluiasi gand in timpul Liturghiei, cand preotii si diaconii isi dau sarutul iertarii si al dragostei inainte de a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci ei se cuprind si, sarutandu-se pe umar, zic: „Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunde: „Este si va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevarat cu un sarut mai aproape de moarte, dar si mai aproape de Viata. Pentru un singur lucru ma rog atunci, ca sarutul acesta sa ma apropie anume de Viata, si nu de moarte.

Au doară nu-mi va fi acest pat groapă?

2008-12-15T16:13:00.000+02:00

Aşa zice la una din rugăciunile de seară: "Au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Sau vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?" Versurile astea mi se plimbă cu insistenţă prin cap de o săptămână. Într-un interval de numai 7 zile m-am internat de două ori de urgenţă cu Maria pentru convulsii necontrolabile.

Mă culc cu bagajul făcut de spital şi mă rog să ni se mai dea o noapte acasă. Să nu fie patul în care ne culcăm groapă. Să nu mă trezesc iar cu spaima în suflet lângă respiraţia ei întretăiată.

Şi totuşi, mersul ăsta pe sârmă, când ştiu că nimeni şi nimic nu ne poate ajuta cu certitudine sau preveni înaintea momentelor de cădere, e pe undeva o binecuvântare. Depindem numai de Dumnezeu, şi e bine. Binecuvântăm dimineaţa care a început din nou acasă şi e bine. Ne aşteaptă un liman, chiar dacă încă nu-l vedem.

Platina

2008-12-07T15:36:00.000+02:00

La rugămintea Adrianei, mă grăbesc puţin cu impresiile de la Platina :)

În primul rând, nu eu am fost acolo, ci soţul meu, deci impresiile sunt la a doua mână, filtrate.

În al doilea rând, pentru cine nu ştie, Platina este o mânăstire ortodoxă din California, întemeiată de părintele Seraphim Rose, americanul care a luat cu asalt cerurile şi a dat de aerul tare al sfinţeniei...

Impresiile de acolo: un loc cald şi primitor, cu oameni extraordinari de trăitori. Călugări care plâng citind utrenia şi îl iau la masă cu ei pe Sf Ioan Gură de Aur, cărându-i de fiecare dată icoana la trapeză şi ducând-o înapoi în biserică după ce se termină masa. Americani care ştiu mai multe despre sfinţii români decât ştim noi. Oameni pentru care ortodoxia de curând descoperită este pământul făgăduit pe care nu-l găsiseră în chiar "Ţara Făgăduinţei"...

Întors acasă, G. mi-a spus că noi suntem ca evreii la care a venit Hristos şi ei au strâmbat din nas. Adică avem o bogăţie atât de mare de cântări, rugăciuni, slujbe, duhovnici, dar totuşi nu ne bucurăm de toate astea ca oamenii aceia din vârf de munte, lipsiţi şi de tradiţie ortodoxă, şi de o limbă liturgică, şi de cântări şi de tot.

Platina este dovada că Duhul suflă unde vrea şi nu contează că te-ai născut ortodox dacă sufletul nu îţi arde ca în ziua botezului.

P.S. În imagine, părintele stareţ al mânăstirii şi munţii din preajmă.

Post cu bucurie (3)

2008-12-06T23:47:00.000+02:00

Un colind bizantin care slăveşte bărbăteşte Crăciunul.

Fluenţă vs. corectitudine

2008-12-04T22:50:00.000+02:00

Cum e mai bine, să-l laşi pe copil să înveţe să vorbească oricum, numai să vorbească, sau e mai bine să-l corectezi permanent?

E o dilemă nu numai pentru un părinte de copil cu probleme, ci şi pentru un... profesor de limbi străine. La noi în echipă discutăm destul de des aspectul ăsta, mai ales cu Corina, care insistă pe corectitudine.

Pentru că am mâncat ceva vreme şi pâinea profesorului de limbi străine, pot zice că sunt un pic detaşată de dilema asta. Adică mizez din plin pe fluenţă. Sigur, fluenţa nu înseamnă vorbit cu picioarele, dar prefer să curgă mesajul. E întotdeauna mai neplăcut un om care se chinuie la tot pasul să se autocorecteze decât unul care vorbeşte cu greşeli, dar fluent. Asta poate confirma oricine a stat prin ţări străine.

În plus, sunt convinsă că procesul achiziţionării limbajului la copiii care vorbesc târziu nu poate fi altul decât la copiii mici. Pe un copil de 2 ani nu l-a învăţat nimeni gramatică, şi totuşi ajunge să vorbească asemenea celor din jur. Pentru că limbajul se învaţă prin imitarea unor sintagme uzuale, a unor frânturi de limbaj care sunt preluate ca atare, oarecum inflexibil la început, dar tot mai modulat în timp.

Maria este în stadiul în care imită fără modulaţii cuvinte-sintagme pe care le aude frecvent. Aşa se explică faptul că a învăţat foarte uşor să spună "m-ai înnebunit", "să-ţi fie ruşine", "faci prostii", "au", "aoleu", "scârţ" şi alte vorbe deloc academice :), pe care nu le-am inclus nicicând în targetul nostru la verbalizare. Are o plăcere aparte să imite toate cuvintele cu care o cert, chiar râdeam zilele trecute cu fetele şi ziceam să o certăm cu cuvinte-target (în clipa de faţă, lucrăm la cuvântul "hol"...cam ciudat, nu?, să mă răstesc la ea strigând "hol":))

A, şi nu ştiu dacă am povestit o întâmplare celebră de acum câţiva ani cu Maria, care nu ştia să zică decât 3 cuvinte: mama, apă şi cana. Ei bine, într-o zi s-a înfuriat foarte tare că nu nimerea să fixeze colăcelul pe toaletă şi a strigat printre dinţi: "CANA!!" :))) Deci se poate şi cu cuvinte-target :)

Aşadar, mizez pe fluenţă şi prefer s-o aud vorbind decât s-o opresc la tot pasul s-o corectez. Corectarea o facem în momentele în care e dispusă să încerce, dar nu insistăm în mod evident pentru ea pe aşa ceva.

Ce facem duminica

2008-11-30T23:34:00.000+02:00

Am decis să intru puţin în amănunte pe care le-aş fi vrut strict personale după ce am citit pe blogul mamei lui M deznădejdea care a cuprins-o în urma unor vorbe acre primite în curtea unei biserici.

Noi mergem duminică de duminică la biserică. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de foarte mulţi ani. Şi cu mult înainte de a se naşte Maria - în caz că cineva ar zice că am ajuns "bisericoasă" pentru că a dat necazul peste mine...

Deci nu, biserica nu este un spaţiu de deconectare psihologică şi de refulare a unor frustrări din viaţa reală. Biserica este locul în care mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Cum este să mergi la biserică cu un copil cu probleme? Foarte dificil. Mai dificil decât cu un bebeluş, pentru că pe bebeluş îl poţi ocupa dacă ai la tine cîteva jucărioare. Pe Maria nu o pot ocupa cu nimic. Eventual cu jucării muzicale, dar se înţelege că sunt excluse din start din pricina zgomotului.

În primii 5-6 ani după naşterea ei, practic nu am mai asistat la nici o slujbă. Deşi mergeam regulat la biserică, stăteam cu Maria afară, în curte, şi intram doar la împărtăşanie. Deşi ştiam că Maria are nevoie de Sf Maslu, nu aveam puterea psihică să rezist cu ea ţipând, râzînd şi zbătându-se sub privirile ciudat-întrebătoare ale femeilor de ocazie venite la Maslu. Plecam plângând de acasă şi mă întorceam plină de nervi şi furioasă. Rezultatul a fost că am evitat slujba de Maslu, găsindu-mi tot felul de scuze (e răcită, am uitat, are terapie, etc).

În ultimii doi ani s-a produs o schimbare majoră, care ne-a adus multă linişte şi bucurie. Maria poate sta cam o oră - o oră jumate la slujbă, cu condiţia să stea cu tatăl ei. Cu mine încearcă tot felul de tertipuri sau vrea să vorbim, dar cu el este în general cuminte. Stă în faţă, chiar lângă altar, şi îl urmăreşte pe părintele care intră şi iese de după uşile împărăteşti.

Ştie aproape toată slujba pe dinafară. Ne-am dat seama de asta de curând, de când a început să vorbească şi îl completează pe părinte în timpul rugăciunilor.

Se împărtăşeşte în fiecare duminică şi acum participăm la toate slujbele de Maslu. Când mi-e greu cu ea şi simt că mă apucă nervii din pricina felului cum se comportă, încerc să strâng din dinţi şi să mă rog în gând la Maica Domnului să o liniştească.

Îmi doresc ca aceste rânduri să fie de folos şi altor părinţi care au copii cu probleme şi ezită să meargă cu ei la biserică. Sfatul meu este să găsiţi o biserică unde vă simţiţi bine şi unde să mergeţi regulat, până vă cunoaşte toată lumea şi nu se mai miră nimeni de ieşirile ocazionale ale copilului.

Postul Crăciunului e un moment prielnic! :)

P.S. În imagine: Maria când avea 3-4 ani, într-o biserică veche din Ardeal.

Post cu bucurie (2)

2008-11-29T00:42:00.000+02:00

Drumul către Crăciun continuă... Încă o gură de aer de dincolo:

un imn al Naşterii în arabă

Portocala reloaded

2008-11-25T22:52:00.000+02:00

Am recuperat filmuleţul cu portocala de pe telefonul mobil şi îl pun aici, să ne amuzăm împreună :)

P.S. Îmi pare rău că imaginea statică este cam horror, cu cuţitul ăla în vânt :))

Post cu bucurie

2008-11-22T00:46:00.000+02:00

M-am gândit ca până la Crăciun să postez pe blog un mic traseu al bucuriei duhovniceşti: imnuri, cântări şi colinde din toate colţurile lumii unde e slăvit Hristos.

Astăzi le deschid drum părinţilor de la Simonopetra şi unei cântări dragi mie încă din studenţie:

Cum să mănânci o portocală...

2008-11-21T00:22:00.000+02:00

...atunci când nu-ţi plac portocalele. Cu telefonul mobil!

Aşa a făcut-o Diana pe Maria să mânânce portocală. Fără promisiuni şi condiţionări cu ou, alimentul nostru-minune. A scos telefonul mobil şi a filmat o portocală cap-coadă: cum o cureţi de coajă, cum o miroşi aşteptând bucăţelele sclipitoare, cum se scurge zeama pe bărbie când o mănânci.

La sfârşitul filmuleţului, Maria a băgat în gură trei bucăţele pe nerăsuflate.

Deci mobilul poate fi folosit şi la altceva decât făcut floricele de porumb :))) (pentru cunoscători...)

Ce este apraxia

2008-11-20T14:39:00.000+02:00

Apraxia este "buba" care ne doare cel mai tare, poate, dintre toate bubele cu care ne-am născut...Pe-aici, prin Ro, nici un doctor n-a zis nimic de buba asta, habar n-am dacă au habar, dar am descoperit-o treptat când Maria avea deja 3 ani şi cnd am mers pe o pistă şoptită de un neurolog din Austria.

Ce este apraxia?

Se mai numeşte şi dispraxie, şi poate fi dobândită sau înnăscută. Poate fi verbală sau motorie sau amândouă la un loc. Un site bun pentru oricine vrea să afle câte ceva despre apraxie este Apraxia kids.

Ideea de bază de la care se pleacă este cea de "praxis", adică planificare motorie. Cu toţii ne planificăm automat toate mişcările pe care le facem: fie că mutăm un scaun dintr-un loc în altul sau ne dăm jos din pat, creierul nostru planifică instantaneu toată suita de mişcări necesare. Ca să ne dăm jos din pat, trebuie :

-să ne ridicăm din poziţia culcat (ceea ce înseamnă să te sprijini în coate, să ridici gâtul, să muţi picioarele, să te ridici în fund)

-să te sprijini cu tălpile de podea

-să te împingi în palme şi în tălpi şi să îţi faci vânt în sus

Cam asta e schema motorie, la o privire rapidă. Foarte complicat, nu? Dar nimeni dintre noi nu se gândeşte la toată coregrafia asta, evident, creierul nostru îşi face treaba în tăcere, iar noi ne mişcăm firesc şi cu graţie, normal.

Ei bine, apraxia înseamnă dificultatea de planificare motorie. Adică greutatea de a pune la punct automat tot scenariul ăsta. Şi viaţa devine extrem de complicată în cazul ăsta...

Un copil cu apraxie trebuie învăţat un schemă motorie şi pus să o repete până îi devine cât de cât automată. Dar va avea întotdeauna ceva nefiresc în mişcări, o stângăcie caracteristică.

Aşa e Maria. Un Pinocchio viu, care se împiedică de un papuc lăsta în drum pentru că nu apucă să planifice cum să-l ocolească. Sau care nu poate scoate o minge de sub masă pentru că scenariul se complică enorm când obiectul e în mişcare şi ea trebuie să se adapteze instantaneu unei traiectorii schimbătoare.

Stând pe bară

2008-11-19T00:56:00.000+02:00

Trecem printr-o perioadă mai pustie, ca să zic aşa...Eu, cel puţin. Am intrat în al patrulea an de ABA şi simt nevoia unei schimbări majore de format. Caut, mă gândesc, meditez...M-am plictisit de lecţiile astea făcute în cameră, de tokeni şi de recompense. S-a plictisit şi Maria. Simţim cu toate nevoia de altceva.

Întrebarea este CE?

Deocamdată am suspendat o parte din programele care băteau pasul pe loc.

Sight reading (citirea fotografică) nu a mers, deşi începuse cu avânt. Nu cred că Maria este încă motivată să citească. Este încă în faza auditivă a limbajului - îi place să ne asculte pe noi vorbind/cântînd/citind; dacă e lăsată singură, nu mai are haz pentru ea nici o carte. Plus că preferă textele vechi, pe care le ştie pe dinafaraă, în detrimentul celor noi.

Imitaţia materială - un program gândit să preceadă Block Imitation - adică să o înveţe pe Maria să imite o secvenţă de construcţie. Pentru că stă prost cu motricitatea, Louise a sugerat să folosim nu Lego, ci imagini laminate pe care Maria să le lipească pe fetru în ordinea arătată de noi. Nu a mers nici aşa, nu o interesează deloc şi nu pricepe cum putem delimita noi mental un spaţiu, pe care ea îl vede ca un continuum. Pentru Maria nu există sus-jos, stânga-dreapta pe o bucată de fetru, deci fie că eu pun o raţă apoi o vacă, fie o vacă apoi o raţă pe fetru, pentru ea e acelaşi lucru.

No grabbing - Louise gândise un program prin care să o recompensăm pe Maria când nu pune mâna pe obiecte. (Are obiceiul de a apuca şi trage farfurii/căni, etc). Ideea n-a mers, pentru că sunt situaţii în care poate pune mâna pe obiecte şi situaţii în care nu poate. Nu aveam cum s-o învăţăm că de principiu nu trebuie să atingă anumite obiecte! Ca atare, am "spart" programul în doua: unul de manevrat căni/farfurii (ca să îi dăm o soluţie pozitivă la problemă) şi unul de învăţat comanda "Nu pune mâna!" (pentru situaţiile în care nu are voie să atingă ceva).

Ar trebui să-i scriu lui Louise, dar e un pic penibil să-mi anunţ consultantul de schimbările pe care le-am făcut în program...M-am obişnuit să lucrez pe cont propriu, eu şi fetele Mariei. O fi bine? O fi rău?

imaginea: Jos de Mey

O glumă proastă...

2008-10-31T01:22:00.000+02:00

...sper.

Adică nimeni nu cred că se distrează la faze ca cea pe care am găsit-o aici de fecior de bani gata, care vrea să-i dea peste bot lu' tac-su şi s-arate ce bine îi pare c-o să-l mănânce viermii şi-o să-i putrezească tricoul cu Che Guevara.

Ştiu, n-are legătură nici cu Maria, nici cu ABA, dar sunt încă siderată de nonşalanţa cu care se bagă bani în campanii de o imbecilitate dureroasă.

Dar de un autobuz ABA ce ziceţi? "You probably have no money to pay for your child's therapy. So stop worrying and have another child."

Cam aşa se bucură şi tinerii noştri umanişti de lipsa lui Dumnezeu. Ca nişte copii spălaţi la creier.

Top 5 poezii

2008-10-31T00:40:00.000+02:00

Topul a început în postarea anterioară, desigur :)

Aşadar deci prin urmare, după Cinci maimuţele, în topul nostru de poezii pe care le spunem de 100 de ori pe zi mai intră:

-Nina - o poezie simplă, care poate fi desenată: Nina nu ştie să scrie,/Dar să deseneze ştie./Din creioane l-a luat/Pe cel verde colorat/Şi-a făcut o roată mică,/Capul unui om adică./Lângă el, cu alt creion,/Desenează un balon./Trage două liniuţe,/Vrând să spună că-s mânuţe,/Şi-ncă două linioare,/Vrând să spună că-s picioare.

Ei, de la Nina a învăţat Maria să-mi spună: "Cosma e mic, nu ştie..." Şi declar sincer că nu ştiu nici eu cum fraza s-a extins şi a ajuns "Comsa e mic, nu ştie citi" :)

- Itsy Bitsy - şi pe Itsy l-am tradus şi l-am adaptat rapid :) Isprava aparţine fetelor care lucrau cu Maria anul trecut prin primăvară. Le-am rugat să facă fiecare o adaptare personală a versurilor englezeşti, rămânând ca eu să o aleg pe cea mai reuşită. Le-am descărcat de pe net şi ilustraţii la poezie, iar ele au avut sarcină să le coloreze cît mai ingenios - care cum se pricepe mai bine, eu din nou juriul final. Ce a ieşit? Uite asta:

Itsy Bitsy mititel,/Se urca pe burlănel,/Şi când ploaia a-nceput/Itsy Bitsy a căzut./Soarele repede-a dat,/Itsy Bitsy s-a uscat,/Itsy Bitsy fericit/Pe burlan iar s-a suit.

Am lipit fiecare ilustraţie de vers pe carton roşu, am laminat totul şi am prins într-un caiet cu arc. Prima pagină din poezie arată aşa:

- Cine va găsi inelul? - o poezie lungă, dintr-o carte de poezii ruseşti rămasă din copilăria mea: Cartea cu multe culori, de S. Marşak (habar n-am cine e Marşak, dar am realizat târziu că unul dintre traducători e Gellu Naum, so...enjoy!). Poezia începe aşa: "Avea Olea-n degeţel/ O minune de inel./Olea, Olea, ce făcuşi/Ineluşul de-l pierduşi?" Olea noastră cotrobăie prin toată curtea şi se conversează cu toate orătaniile, până îşi găseşte inelul. Fain. Educativ :)

-Scatiii veseli - face parte tot din cartea de mai sus şi este o poezie incredibil de luuuungă. Nu ştiu ce pricepe Maria din ea, dar acum îmi cere să-i spun "(s)catii" :) Iar eu, care prin clasa a opta am ajuns şi pe la Cîntarea României ca recitatoare de poezii, mă execut cu o intonaţie de invidiat :)))

Five Little Monkeys

2008-10-25T23:45:00.000+03:00

Una din poeziile preferate ale Mariei este Five Little Monkeys. O poezie englezească, dar de mare impact prin povestea haioasă şi cuvintele relativ simple.

Aşa că i-am făcut rapid un text în română:

Cinci maimuţele tot săreau în pat,
Una a căzut şi capul şi-a spart,
Mama pe doctor îndată l-a chemat,
Nici o maimuţică să nu mai sară-n-pat.

Şi tot aşa, până nu mai rămâne nici o maimuţică :) Uneori mai adaptăm versurile. De exemplu, pentru că a învăţat să zică "imediat", am înlocuit "îndată" cu "imediat" (deşi am pierdut ritmul versului, dar n-are-a face) :)

Am transformat povestea şi într-o variantă vizuală cu fetru (felt board story):

I-am găsit şi varianta muzicală:

Succesul a fost nemaipomenit. Cel mai repede a învăţat versul "Una a căzut şi capul şi-a spart". Cuvinte pe care, din păcate, are ocazia cam des să mi le zică în situaţii naturale... când a căzut ultima oară şi şi-a spart capul, de exemplu... O generalizare pe cinste, nu-i aşa?

Din alt unghi de vedere

2008-10-22T13:58:00.000+03:00

“Why do men learn through pain and suffering, and not through pleasure and happiness? Very simply, because pleasure and happiness accustom one to satisfaction with the things given in this world, whereas pain and suffering drive one to seek a more profound happiness beyond the limitations of this world.”

-Blessed Seraphim Rose

Relax?

2008-10-22T13:44:00.000+03:00

A mai trecut peste noi o spitalizare. Venită aşa, pe nepusă masă, cum şade bine soartei. Chiar în timpul Liturghiei.

Deja încep să mă obişnuiesc. Şi să îmi dau seama că e atât de uşor să calci de partea cealaltă, a bolii şi diformităţii, a haosului şi a neraţionalului, încât mă bucur ENORM că Maria poate merge, poate vorbi cu mine (a învăţat 2 cuvinte noi chiar în spital), că râde şi mă îmbrăţişează, că nu uită nimic din ce a învăţat după o repriză gravă de convulsii.

De ce avem nevoie mereu să căutăm fericirea? De ce ne plângem mereu de milă că n-avem aia şi aia şi aia? Avem TOTUL, dar dăm cu şutul şi alergăm bezmetici după altceva... Întrebarea este: după ce?!

Relax!

2008-10-19T01:13:00.000+03:00

Hei, mi-am amintit de un cântecel superhaios descoperit de Anca pe net. Se recunoaşte cineva? Că eu cam da :) Şi ştiţi când mi-am dat seama desăvârşit de asta? Săptămâna trecută, când Maria mi-a spus pentru prima dată "M-ai înnebunit. La cap." :)))

Aşadar, dragi mămici cicălitoare, vă invit să ascultaţi Mom Song, pe uvertura de la William Tell. Relax!

Alt fel de ABA

2008-10-19T00:31:00.000+03:00

Am reluat terapia, dar dintr-o altă perspectivă. Sunt în al patrulea an de ABA şi se simt modificări majore în ceea ce priveşte atitudinea Mariei faţă de terapie.

Cel mai important aspect este că nu mai suportă condiţionarea. N-am fost nici eu partizana bombonelelor date după fiecare răspuns şi am căutat întotdeauna să merg pe motivatori naturali, care să fie cât mai apropiaţi de situaţiile fireşti de viaţă. Şi totuşi, condiţionarea este piatra unghiulară în ABA, sub diferite forme. Sistemul de tokeni tot asta este. Răspunzi, primeşti, nu răspunzi, nu primeşti. Eşecul intervenţiei comportamentale din vară (nefericitul time-out pentru zgâriat) m-a lecuit definitiv de ultimele reziduuri de "credinţă" în condiţionare. Omul nu este un robot pe care îl poţi modela cum vrei dacă îi găseşti butoanele potrivite. Butoanele astea magice nici nu există. Poţi să apeşi cât vrei pe butonul "recompensă" sau "pedeapsă", căci nu întotdeauna vei obţine acelaşi răspuns. Liniaritatea asta a filozofiei behavioriste mă enervează teribil şi mă frustrează.

Ca atare, am decis împreună cu echipa să renunţăm la tokeni. Oricum Maria nu dă doi bani pe ei şi oricum răspunde din alte motive decât completarea tăbliţei de steluţe verzi. Dacă îi schimb formatul lecţiei, dacă o iau prin suprindere cu ceva şi mai ales dacă îi arăt că ştie lucruri noi, de care nu se credea capabilă, este atât de fericită, că nu-i mai trebuie nimic.

Renunţăm şi la progranul "Mănâncă alimente care nu îi plac". Pe scurt, formatul programului este următorul: se alege o recompensă alimentară foarte puternică (la Maria este oul) şi i se pune copilului în faţă un aliment pe care îl refuză constant, dar pe care tu ai vrea să-l mănânce (noi am ales mărul, pentru că Maria nu mănâncă fructe). Alimentul-recompensă este tăiat în bucăţi mari, iar alimentul refuzat este tăiat în bucăţi foarte mici. Copilului i se spune: "Mai întâi măr, pe urmă ou". Dacă persistă în refuz, i se respectă opţiunea, dar nu mai primeşte nici alimentul-recompensă.

Ne-am cam luptat cu programul ăsta, şi de fiecare dată am simţit că nu e o abordare cinstită. Într-o dimineaţă am avut limpede în cap nenaturaleţea situaţiei, când Damian vroia neapărat să bea apă (chiar înainte de masă, şi eu nu-l las). I-am spus aproape din reflex: "Mai întâi mănânci oul fiert, pe urmă bei apă." I-a luat aproape JUMĂTATE DE ORĂ să mănânce oul ăla amărât, deşi murea de sete şi i se scurgeau ochii după cana de apă. BUTONUL NU A FUNCŢIONAT. N-ar fi putut să mestece în 2 minute oul şi pe urmă să primească apa? Ba da, dar nu a făcut-o. Pentru că motoarele care ne împing să vrem să facem ceva sunt mai complexe decât credem noi.

Între timp, am descoperit o situaţie care o motivează de fiecare dată pe Maria să mănânce: exemplul celorlalţi. Nu aşezată singură la masă şi pusă să mănânce ce vrem noi. Nu mâncarea ca o cerinţă, ca o lecţie. Ci statul împreună cu alţii la masă, de preferat cu Cosma, frăţiorul pe care îl iubeşte la nebunie, şi urmărit ce face fiecare. Fără să-i ceri nimic. Să mănânci în faţa ei şi să te bucuri de ce mănânci. Să-i faci poftă. Este o cu totul altă perspectivă.

Mă bucur că am ajuns aici. Eu ajunsesem de ceva vreme, dar o aşteptam şi pe Maria. Acum suntem împreună şi e aşa de bine...

Întrebări fără răspuns

2008-10-13T15:53:00.000+03:00

"Da' Maria când o să vorbească? Şi ce ne facem dacă nu o să vorbească nici la 30 de ani?"

"Cosma o să vorbească? O să vorbească româneşte? Ce faci dacă nici Cosma nu vorbeşte?"

"Pe Maria când o învăţaţi să facă şi ea pipi din picioare, ca oamenii?"

"Fetele care lucrează cu Maria sunt bonele mele?"

"Îl învăţăm şi pe Cosma PECS?"

Take it easy

2008-10-13T15:23:00.000+03:00

De când am păţit ce-am păţit luna trecută, standardele mele au coborât vertiginos. Aproape că nu îmi mai doresc nimic de la Maria, doar să trăiască şi să fie bine.

Terapia, pe care am suspendat-o vreme de o lună, o reluăm acum încetul cu încetul, dar am curiosul sentiment că nu mă mai interesează dacă învaţă ceva sau nu.

Azi dimineaţă, în timp ce eram plecată să-l iau pe Damian de la şcoală, m-a sunat speriată rău Corina şi mi-a zis să vin repede la Maria. Mi-a îngheţat brusc sângele în vine. Când am auzit însă că şi-a spart capul şi trebuie cusută, m-am relaxat. E bine, mi-am zis, dacă nu face iar crize.

Puţin spionaj

2008-10-02T15:43:00.000+03:00

De vreo 3 ani, camera Mariei e dotată cu camere de supraveghere. Asta pentru că trebuie să supraveghez terapia zilnic, fără să stau în cameră şi să-i distrag atenţia Mariei, dar şi pentru că am nevoie noaptea să ştiu dacă Maria face crize atunci când nu sunt lângă ea.

În ultima vreme, problema asta mă stresează tot mai mult. E clar că trebuie supravegheată tot mai mult când doarme (numai atunci are probleme...), adică trebuie să dorm eu cu ea, dar totuşi nu pot avea un orar de somn similar cu al ei...mai ales că am treburi o grămadă în casă şi încerc să găsesc câteva ceasuri când dorm copiii ca să mai fac câte ceva...

Camera de supraveghere mă constrânge puţin, pentru că e musai să stau în sufragerie, unde e televizorul, ca să văd ceva, dar eu mai tot timpul robotesc prin bucătărie.

Mă gândesc să iau un video interfon, din acela pentru bebeluşi, care am înţeles că e portabil, deci teoretic ar trebui s-o văd în orice cameră m-aş afla. Nu ştiu acum cât de bun este ca rezoluţie şi nici ca sunet. De-asta lansez aici discuţia, poate mă sfătuiesc mămicile conştiincioase, care şi-au supravegheat cu sfinţenie bebeluşii în pătuţ :)

Cuvinte către singuratici

2008-09-30T23:03:00.000+03:00

Cât am stat în spital cu Maria, am avut la mine câteva cărţi, care făceau să treacă timpul un pic mai repede. Una din ele a fost Cuvinte către singuratici, scrisă de Isaac Sirul.

Mi-am pierdut obişnuinţa de citi cărţi din acestea "grele" cam de când s-au născut copiii. Lectura lor "tare" mă obosea şi nu găseam deloc răgazul de a le rumega cum se cuvine, mai ales că mintea mea fuge în toate direcţiile şi numai de împrăştiere nu ai nevoie când te apuci să citeşti textul unui sfânt.

Cartea asta însă a fost ca un ceai cald şi binefăcător, care mi-a încălzit inima şi mi-a revigorat mintea. Mereu uit cât de înveselitoare sunt cărţile "grele", şi cât de obositoare sunt cărţile "uşoare"... După un roman bun de citit în tren rămâi cu o satisfacţie fadă şi uşor plictisită. După două pagini dintr-un sfânt, ai avânt să muţi munţii şi simţi că ţi-ai recâştigat demnitatea.

"Nu lăsa să-ţi scape lucrurile de preţ năpustindu-te spre cele care te umplu doar de slavă deşartă. Scopul nostru nu este de a cunoaşte multe, ci să facem ca această cunoaştere să strălucească în viaţa noastră. Spunând aceasta, nu fac elogiul ignoranţei, ci vreau să stăvilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentru calea noastră şi a căror căutare împiedică râvna pentru curăţie... Curăţia nu vine însă din faptul de a cunoaşte lucruri de prisos sau de a îngrămădi cunoştinţe multe."

"Păzeşte-te să nu ajungi necredincios atunci când, căutând aceste lucruri (apropierea de Dumnezeu, n.m.), nu le găseşti la îndemână, ca nu cumva de aici să se nască în tine ceva ce nu cauţi şi nu cunoşti, căci necredinţa primeşte pedeapsă. Nu spune: "Cât m-am ostenit şi n-am găsit nimic!" sau: "Realitatea nu se potriveşte cu măreţia cuvintelor!" Fereşte-ţi gândirea de un asemenea cuget, căci pedeapsa urmează îndeaproape necredinţa; inima necredincioasă e vrednică de osândă. Care va fi pedeapsa? Faptul de a cădea în deznădejde prin părăsirea de Dumnezeu; deznădejdea te va preda lâncezelii, lâncezeala te va preda nepăsării, iar aceasta te va scoate din nădejde."

Mă opresc, aş scrie aici toată cartea... Nu înainte de a vă spune şi ce frumos scrie Isaac Sirul despre întâlnirea cu Hristos: "omul e beat de bucurie, nemaiştiind nici unde este, nici ce este această cunoaştere de care s-a apropiat în Hristos."

Şi nu-mi iese din mintea avertismentul împotriva relaxării, care te îndepărtează pe nesimţite de Dumnezeu, ca o barcă împinsă de o briză mincinoasă departe de mal, deşi vâslaşului i se pare că stă... Relaxarea minţii, desigur...

Dincolo de diagnostic

2008-09-26T15:45:00.001+03:00

Maria este o sumă de diagnsotice pentru medicii cu care am de-a face de ani de zile. Eu însămi vorbesc cu ei lejer, fără să mai stau pe gânduri, în termeni strict medicali despre Maria. Le descriu crizele fără să clipesc şi fără să-mi tremure vocea. Le spun cum arată, ce parte a corpului se încordează sau se zbate, dacă respiră sau nu, câte minute durează criza. Ei o numesc pe Maria "o encefalopatie epileptică", "o epilepsie fără cauză cunoscută plus retard", un "sindrom Lennox-Gastaut" sau şi mai scurt, "un Lennox", "un creier în suferinţă".

Azi dimineaţă, în timp ce mă întorceam cu ea de la spital (unde am fost pentru un video EEG), mă uitam la ea cum stătea cuminte în maşină, cu mâinile împreunate în poală şi zâmbindu-mi scurt dacă întorceam capul spre ea. Ea este Maria mea, şi nimeni altcineva. Un copil frumos şi cald, un suflet bun, care a învăţat o mulţime de lucruri în ultimii ani şi care face progrese nesperate. Nu văd pe ea nimic din teroarea acestor diagnostice, nimic din aerul lor funerar şi iremediabil.

Simt de multe ori că lumea mă compătimeşte pentru Maria, medicii oftează când încep să intru în amănunte despre ea, şi totuşi...nu cred că îşi închipuie nimeni ce uşor şi bine e cu Maria acasă! În puţinele ocazii când a lipsit mai mult de acasă (o săptămână, să zicem), îmi lipsea mersul ei de Pinocchio, aerul stângaci şi fragil care o caracterizează.

Ar fi un exerciţiu duhovnicesc extraordinar pentru oricine are de-a face cu "pacienţi" să se străduiască să-i vadă ca persoane unice şi vii.

Deşi nu-mi stă în obicei (şi chiar de curând am avut o discuţie pe această temă cu o prietenă), îmi calc pe principiu şi postez aici o poză cu Maria, numai din dorinţa de a evacua diagnosticul de pe numele ei.

Aşadar, ea este MARIA.

We are back

2008-09-26T14:50:00.000+03:00

Maria e stabilă acum, deşi crize mici persistă şi într-un număr mai mare decât înainte de episodul furtunos din această lună. Totuşi, simt că am depăşit momentul nefast.

Pentru cât timp?

În ultimii 3 ani de zile, crizele ei s-au înrăutăţit. Curios, când era mică de tot, toată lumea mă încuraja spunându-mi că pe la 7 ani o să-i treacă... Nu numai că nu i-a trecut, dar situaţia s-a agravat. Am ajuns să mă feresc de "înţelepciunea" populară, de încurajările binevoitoare, dar naive, care nu te fac decât să închizi ochii la probleme majore în loc să te zbaţi să afli o soluţie. "O să-i treacă", "aşa sunt copiii" sunt fraze bune pentru o julitură la genunchi, nu pentru convulsii.

În ultima lună am suspendat de tot terapia. După ce ani de zile am fost implicată total în găsirea de resurse pentru recuperare şi am lăsat epilepsia undeva în fundal, mai ales că nu ne chinuia decât moderat (sau poate mă obişnuisem eu cu ea?), acum mă văd brusc "deturnată".

Dar poate nu întâmplător. Tot scotocind pe net informaţii noi, am ajuns la concluzia că am neglijat fără motiv o pistă mai puţin cunoscută, şi anume regimul alimentar. Există o dietă, numită dieta ketogenă, care are rezultate asupra anumitor copii cu epilepsie rezistentă la tratament. Pentru că este destul de restrictivă şi presupune un efort din partea familiei şi a copilului, de câţiva ani se experimentează şi dieta Atkins modificată, care pare a fi mai lejeră.

Sunt decisă să încerc aşa ceva cu Maria, mai ales că nu am nimic de pierdut, iar efectele adverse ale unei astfel de diete nu întrec cu nimic efectele adverse ale medicamentelor pe care le ia de ani de zile. Am luat legătura cu câţiva medici din străinătate şi sper să găsim şi aici un nutriţionist bun, dispus să urce în barca noastră.

Cel mai bun diazepam e Dumnezeu

2008-09-18T13:06:00.000+03:00

Scufundarea noastră a continuat.

După ce ne-am întors din spital, am aşteptat ca Maria să-şi revină treptat. M-am culcat cu inima cât un purice de fiecare dată, pentru că noaptea este vremea scufundărilor... Anul trecut Maria şi-a revenit după 4-5 zile, dar acum normalitatea s-a lăsat cam mult aşteptată. Somnul ei a fost în continuare întrerupt de convulsii, mai lungi sau mai scurte, oricum "acceptabile" faţă de cele cu care ne internasem.

Dar greutatea cu care adormea a fost de rău augur. Abia reuşea să închidă ochii şi să aţipească, şi era scuturată de o nouă convulsie. Într-o noapte, disperată, i-am dat diazepamul rezervat doar pt situaţii de criză, pt că trecuseră 2 ore de când încerca să adoarmă şi nu reuşea.

Sâmbătă noapte însă, urâtul a lovit din nou. Mă relaxasem un pic, eram convinsă că o să-şi revină, deşi mai greu. O lăsasem să doarmă la mama ca să pot să pregătesc ceva dulce pentru a doua zi (dacă Maria doarme acasă, trebuie să mă culc cu ea neapărat şi să o supraveghez). M-am culcat pe la 1, fericită şi împăcată. La 2 a ţârâit telefonul şi m-a chemat sugrumată de frică soră-mea: "Vino repede, Maria nu-şi mai revine".

Mama nu stă departe, ajung în 5 minute. Îmi clănţăn şi mâinile, şi dinţii. Diazepam de urgenţă. Încet, se linşteşte şi adoarme. Mă culc lângă ea, cu mâna peste corpul ei, să simt orice s-ar mai întâmpla. După o oră, începe să tresară încet. Tresăririle se succed tot mai rapid şi tot mai vârtos, şi devin iarăşi crize în toată regula. Alt diazepam. E 3 jumate noaptea. Gata, la spital. Pentru a treia oară în ultimele 2 săptămâni.

Am fost mai eficientă decât oricând la organizarea bagajului de spital.

Am ajuns la 4 dimineaţa la Gomoiu. O asistentă somnoroasă ne-a luat în primire. Noroc că Maria era sedată de diazepam, altfel o luam la bătaie şi pe asistentă, şi pe doctoriţa de gardă, sculată brusc din somn. Jumătate de oră am fost intervievată pentru completarea fişei de internare. Nume, prenume, buletin, când s-a născut, când a ţinut capul, etc, etc, aceleaşi întrebări veşnice, la care oricum răspunsesem cu o săptămână în urmă, când mă internasem la ei. Acum 3 ani, ajunşi într-o situaţie similară la Gomoiu, dar cu Maria în criză, am urlat la doctoriţă, pentru că mi se pare inacceptabil să stai să completezi fişe când un copil e în convulsii lângă tine. Îi faci un diazepam intravenos, ceva să-l linişteşti, pe urmă poţi întreba tot ce-ţi trece prin cap.

So...back again...

Dar un pic diferit. A doua zi (duminică), ascultând gândul naşului nostru, am chemat 6 preoţi la spital pentru a-i face Maslu. Un gând dumnezeiesc, care m-a liniştit şi m-a ruşinat în acelaşi timp. Mă zbat de atâta timp să găsesc soluţii omeneşti la neputinţa ei, dar pe celelalte, cele nevăzute, le las mereu pe ultimul loc.

După Sf. Maslu, Maria a adormit brusc şi adânc. Un somn liniştit, tulburat de câteva tresăriri minore, care a durat până a doua zi seara! Somnul binefăcător al vindecării. Aşa i s-a întâmplat şi în Anglia, când ne-am internat după primele convulsii şi am chemat disperaţi preotul s-o boteze la spital, crezând că nu mai supravieţuieşte. După Botez, a căzut în acelaşi somn adânc, care a scos-o din spital.

Acum suntem acasă (până când?...). Doarme bine, nesperat de bine. Crize mai are, scurte, e drept, şi foarte puţine. Nu m-am eliberat de spaima că se lasă seara şi Maria intră în tărâmul viselor, care pentru ea e plin de lighioane... Nădăjduiesc însă că palmele pe care mi le-a dat Dumnezeu să fi fost destule şi să înţeleg, în sfârşit, Cine face şi desface vieţile noastre.

La urma urmei, nu moartea sau boala sunt cele mai cumplite lucruri care ni se pot întâmpla. Ci despărţirea de Dumnezeu. Iar Maria, spre deosebire de mine, e mereu lipită de El. Nici nu ştiu cum să mulţumesc îndeajuns pentru această binecuvântare...